24 de ani plus minus ultima vreme

Ceea ce urmează e o parte din ceva mai…mare :). Sper să vă placă.

Se îndreaptă spre bloc, când vede o tipă cam de 1.60 cărând o valiză de 1.25 după ea. Se apropie de scările de la intrare și vede că ea nu se prea descurcă cu valiza.

-Te ajut?

-Mnu..

-N-o să poţi urca scările.

-Bine.

El prinde de roţile geamantanului și o ajută să-l urce.

-Te-ai mutat aici?

-Nu. Am venit în vizită.

Tudor râde. Ea se uită la el și îi dă de inţeles că nu a glumit.

-A…merg să chem liftul.

El se uită la numerele care se aprind când liftul ajunge în dreptul etajului, iar ea ajunge lângă el, respiră adânc și se uită la numere. Tudor ar vrea să o privească, să o vadă mai bine, să-și formeze o părere, dar îi este rușine. Liftul ajunge, iar el îi deschide ușa. Ea intră trăgând de geamantan, apoi îi face loc și lui.

-Eu merg la 9.

-Eu mai sus…șoptește el, și apasă pe buton, uitând etajul la care locuiește el în realitate.

Liftul pornește. Ea își alege o piesă de pe telefon, și așa îi dă răgaz lui să o privească. Are puţin peste 1.60, deci a apreciat corect. E șatenă și are o șuviţă mov, în partea în care părul îi mai lung. E tunsă asimetric și are breton. Poartă ochelari cu rame negre și e fardată cu verde și albastru, dar nu foarte strident. Bine, poate puţin strident. Poartă o căciulă neagră cu un ciucure în culori pastelate. Are o jachetă bleu-marin și o eșarfă cu verde, albastru, mov, bej și încă ceva nuanţe asortate. Are cercei mari, rotunzi, înfășuraţi cu aţă în culorile eșarfei. Toate culorile pe care le poartă sunt pastelate și sunt specifice toamnei. Poartă o fustă verde, asortată cu jacheta, și cu broderie bej. Are ciorapi în dungi, ca eșarfa și niște botine bej închis. Parcă toate ar fi venit într-un pachet: căciula, ciorapii, eșarfa, jacheta, fusta, cerceii, botinele, ochelarii, broderia, ciucurele, șuviţa și fardul relativ strident, menite să fie purtate împreună.

-Ești frumoasă…

Ea își dă jos o cască, se apleacă puţin în faţă și se uită peste ochelari:

-Hă?

-Ăăă…etajul. Am întrebat la ce etaj mergi, rânjește.

-Păi 9. Ţi-am mai spus odată, ai apăsat pe buton și din câte îmi dau eu seama, suntem deja în mișcare…

Tudor zâmbește și se uită la podea. Ştie că ea are dreptate și că scuza nu a ţinut. Speră doar că ea nu a auzit ce a spus, de fapt.

-Şi tu ești frumos, spune ea uitându-se la bec, zâmbind și strângând mânerul valizei. Din casca care atârnă lângă nasturii mari și negri se aude ‘James Blunt – 1973’. Tudor începe să mimeze versurile când piesa ajunge la refren, uitându-se în același timp deasupra ușilor liftului. Ea se uită la el și zâmbește:

-Ai gusturi bune.

-Şi tu.

-Ştiu. Leila, și îi întinde mâna.

-Tudor, și dau mâna.

Amândoi zâmbesc mulţumiţi de noua descoperire. Liftul se oprește la etajul 9, dar Tudor refuză să creadă asta și să îi deschidă ușa.

-Ei bine, Tudor, ar trebui să cobor. Asta după ce tu îmi eliberezi mâna și poate mă ajuţi puţin cu geamantanul.

-A, da. Îmi pare rău.

-Că m-ai cunoscut?

-Nu! Pentru treaba cu mâna și…

Ea începe să râdă:

-Stai liniștit.

Deschide ușa și trage de valiză. Valiza parcă mai vrea să rămână în lift.

-Fir-ai tu…ieși odată…Leila trage mai tare și când iese valiza căciula îi cade de pe cap. Fir-ar! lasă valiza și se apleacă după căciulă, dar nu o mai pune pe cap. În tot acest timp, el o privea zâmbind. Păi…ne mai vedem. Cred…și îi face cu mâna.

-Bine…pa!

Închide ușile și coboară până la 7. Ajunge, deschide ușile și intră în casă. Bătrânul doarme, cu televizorul aprins la o emisiune despre cum se fură în ţară și nimeni nu face nimic. Merge în baie și dă drumul apei în vana albă cu dungi galbene de la clor. Merge în camera lui, și în timp ce așteaptă ca apa să fie la un nivel bun de o baie, se gândește la ea. La valiza ei, la cerceii ei, la tot ce ţine de ea. Începe să fredoneze iar piesa auzită la ea și merge spre baie. Oprește apa și intră în cadă. Stă acolo și aude liftul și își aduce aminte. Aude clar melodia. O cântă. Cântă și versurile pe care credea că nu le știe. Cântă și așa o vede. E mai frumoasă. Dacă a venit în vizită oare cât va sta? O va mai vedea, nu? Dacă nu…nu poate să se gândească că nu o va mai vedea. Ar fi îngrozitor. Îngrozitor.

Bătrânul se trezește și vrea să meargă la baie. Își ia cârja și se ridică. După doi pași dă de un scaun care îi stă în drum. Înjură, mâraie, bolborosește. Se pune înapoi pe pat, pune cârja lângă el și cu piciorul sănătos împinge scaunul. Scaunul nu intră la locul lui din cauza celorlalte scaune surate. Bătrânul înjură, mârâie, bolborosește. Împinge mai tare scaunul, de data asta cu piciorul său și jumatate și cu jumătatea de lemn. Acum scaunul intră la loc, iar celelalte se depărtează puţin. Își ia cârja din nou, se ridică și pleacă spre baie. Când ajunge în dreptul camerei lui Tudor, se uită inăuntru, și vede că e goală. Înjură, mârâie, bolborosește. Pleacă mai departe, în ecoul sunetului de lemn în podeaua rece. Ajunge în faţa ușii băii și prin geam se vede lumina. Înjură, mârâie, bolborosește. Se oprește cu nasul în geam și iși simte propria respiraţie respinsă de acesta.

-Ai de gând să stai în baia aia până putrezești?

-Da! Şi și după asta!

Înjră, mârâie, bolborosește:

-Bine! Atunci mă duc să ma piș la vecini!

-Așa să faci!

Înjură, mârâie, bolborosește.

Tudor aude sunetul jumătăţii piciorului de lemn cum se îndepărtează. Continuă să cânte și să se gândească la ea…

Read More

But this time I as 'I' not as 'we'.

Lui Cosmin, pentru că m-a lăsat să o scriu, deși avea chef de povești.

Şi merci Dan. :]

M-am trezit din cauza tunetului zgomotos ce zguduise întreg cartierul. Întunericul pătruns în cameră era de o profunzime ireală, astfel încât felinarul din faţa casei nu-i mai putea face faţă. Stropii de ploaie loveau puternic geamul și camera s-a luminat brusc din cauza unui fulger.

Atunci te-am văzut și mi-am amintit că îţi dădusem înainte o cheie. Stăteai la capătul patului meu și erai ud din cap până-n picioare. Cu toate că nu-ţi vedeam ochii, știam că erai răvășit, erai zdrobit. Aveai expresia unui om care trăiește știind că a murit. M-am ridicat și stăteam turcește, strângând in braţe pătura. Ţi-ai ridicat ochii și m-ai privit cu o tristeţe departe de a putea fi percepută, care a dat întunericului o notă sobră, neînţeleasă, completându-l. Ţi-am făcut semn să te apropii și ţi-am făcut loc in pat. Mă așteptam să te așezi lângă mine, dar tu te-ai întins, ocupându-mi locul.

M-am întins lângă tine și te priveam în ochi, descifrând motivul vizitei tale neașteptate. L-am înţeles numaidecât, dar tu ai hotărât totuși să mi-l comunici. Te mângâiam pe părul ud când mi-ai spus că ea a plecat, iar tu ești incapabil să trăiești fără ea. Am suspinat, și ţi-am amintit că așa s-a întâmplat și cu cea de dinainte, și cu toate celelalte. Mi-ai replicat că de data asta ‘a fost ceva diferit’.

Am tras pătura peste mine și așteptam să-mi spui tot ce s-a întâmplat, ca de fiecare dată. Dar n-a fost așa. Ploua din ce în ce mai tare, și ceasul din hol bătuse de ora 2. Mi-ai spus atunci, în taina nopţii, că Dumnezeu e în fiecare strop de ploaie și că am greșit când i-am îndepărtat mângâindu-te. Nu te-am crezut și ţi-am arătat asta zâmbindu-ţi. Te-ai apropiat, încercând să mă săruţi. Îţi simţeam faţa rece, răsuflarea întretăiată, căldura buzelor și zbuciumul sufletului; te-am oprit, punându-mi mâna pe faţa ta și degetul mare pe buzele tale pline. L-ai mușcat, sperând că o să-ţi atingi totuși scopul, dar eu ţi-am făcut semn că ‘nu’, și m-am întors cu spatele la tine.

M-ai tras în braţele tale, astfel încât îţi simţeam respiraţia pe umărul meu și cămașa udă pe spate. Ştiam amândoi pe cine iubești cu adevărat, dar tu refuzi încă să recunoști, iar eu am învăţat să trăiesc și așa. Ai împins pătura jos, dezvelindu-mi picioarele, pentru a-mi demonstra că poţi să-i faci treaba de 3 ori mai bine. Am adormit amândoi, răpuși de ploaie și de ora târzie, cărora nu le-am putut face faţă. Am pătruns în visul tău, tu într-al meu, și așa l-am construit pe al nostru.

Când m-am trezit dimineaţă, tu erai plecat, iar eu înfrigurată. Am simţit perna udă de la părul tău și am zâmbit, deși parcă m-am întristat. Ştiam că am să te revăd mai târziu; ceea ce nu știam însă era felul în care vor decurge lucrurile între noi de acum înainte. Nu știam ce semnificaţie aveau întâmplările din noaptea precedentă, dar nici nu am stat prea mult să mă gândesc.

Aveam cursuri, dar era prea devreme să plec. M-am uitat pe geam și am văzut că era soare, așa că, peste blugii roși de sezonul trecut și cămașa brodată primită acum 3 săptămâni, mi-am luat paltonașul gri, subţire, în care susţineai că arăt bine. Am hotărât să plec și să merg pe jos până la facultate.

Era un drum relativ scurt, de vreo 4 staţii, pe care am întâlnit 3 cafenele. Ajunsă la a 4-a, cea în care ne plăcea să ne pierdem după-amiezile, cumpărând ceai cu lapte și scorţișoară, m-am gândit să intru și să-mi cumpăr o cafea cu lapte, dar n-am reușit. Am rămas în geam, uimită să te văd așa devreme. Erai cu ea, povestind și râzând ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu-mi venea să cred că o ţineai de mână în timp ce îţi savurai cafeaua, care nu a fost greu de ghicit că era un expresso fără zahăr. Atunci am realizat că noaptea trecută nu însemnase pentru tine nimic mai mult decât celelalte zeci de nopţi mai mult sau mai puţin similare. Când m-ai văzut, ai fost uimit, și aveai expresia unui om ‘prins cu musca pe căciulă’ aș spune; dar ţi-am zâmbit, pentru că tu n-ai făcut ceva greșit, ci doar ceva tipic pentru tine, în timp ce eu speram la o schimbare.

Dinamica străzii principale care mă despărţea de facultate și vântul ce imi trecuse prin păr m-a trezit la realitate. Am plecat mai departe, fără cafea și fără tine. Te-am iubit până am realizat că doare mult mai puţin dacă pur și simplu nu-mi pasă.

Read More

Always never seems to work.

Pentru Bia.

Pentru cã îi place Noiembrie.

Dupãmasã vișinie de toamnã. Ajunge acasã obositã și nu știa ce sã facã. Ba da. Își ia cartea și pleacã spre staţie. Apare un 39.

-Nu vã supãraţi, ãsta are capãt?

Bãtrânica îi rãspunde sec:

-Da. Aici!

-A. Bine. Mulţumesc, și îi rânjește, sperând sã fi fost un rânjet amabil. N-a fost.

Bãtrânica se strâmbã și ea, apoi Laura se urcã in autobus. Ia loc, își ia cartea și citește. Imprevizibilul.

‘Hmm. Interesant.’

Plouã. Ea nu observã, doar 2 staţii mai târziu. Citește:

Ai avut vreodatã parte de ceva imprevizibil? Nu? Hai sã încercãm asta: uitã-te în faţã. Ce vezi?

‘Hm. O adunãtura de oameni. Um…și plouã.’

Doar atât? Mai privește odatã. zice cartea.

‘A. El. E drãguţ. Cred.’

Bun. Acum cã l-ai observat, aruncã-i o privire (una singurã!) ceva mai atentã.

‘Înalt, pare bine-fãcut, dar hainele nu-i avantajeazã corpul, deși îmi place geaca lui în carouri și cãmașa de in ce se aratã dedesubt. Brunet. Pãr aparent aranjat. Ochi…negri? Negri sa fie! Are o geantã micã. Sã fie student? ISE? Prea mica. Medicinã? Nu are faţã. Jurnalism? Se poate. Dacã e licean?? Nu! E prea matur. Şi în plus uite, are o tentativã de cioc. Şi liceenii nu au cioc? Of…’

Pare uimitor câte ai observat dintr-o privire, nu-i așa? De data asta încearcã sã-i gãsești un nume. Acordã-ţi timpul necesar.

‘Cartea asta de unde știe atâtea? E stupid.’ O închide. Observã cã ploaia s-a oprit. Lângã ea se așazã un domn. ‘Ce nepoliticos! Nu știe cã femeile au prioritate întotdeauna?’ Îl vede iar. ‘Victor? Pare prea diplomatic. Matei? Prea biblic. Doru? Prea cuminte. Sebastian? I s-ar potrivi cu freza. Cu hainele în schimb nu. Dar cine se îmbracã dupã nume? Dan? Prea…nu.’ Nu-și dã seama cã în tot acest timp ea se uitã la el, și face feţe-feţe. Ba ridicã o sprânceanã confuzã. Ba zâmbește amuzatã. Ba se încruntã dezaprobatoare. E prea târziu. O vede… Ea nu realizeazã întâi și se mai zgãiește 3 secunde. Apoi scapã un ‘Oo…’ și își cautã ceva de lucru. Ce?

‘Aoleu! Aloleu! Ce fac? A! Mp3-ul!’ și începe a-și cãuta întâi cãștile. Nu-s.

-Merdre…încet, printre dinţi. Bãrbatul din dreapta se uitã ciudat. Laura se uitã și ea la el, iar bãrbatul se ridicã și coboarã.

‘Grozav. Bine cã nu i-am rânjit și ãstuia. Trebuie sã mã mulţumesc cu baladele roţilor trecute peste gropi. Mã întreb dacã Damien se inspirã din ce aude pe autobus. Oare unde am ajuns? A, facultatea de arhitecturã. Bun.’

Şi se uitã în faţã. El se uitã la ea. Acum îi zâmbește. O bãtrânicã se așazã. Miroase a ceapã.

-Iartã-mã, maicã, da’ ce numãr îi ãsta?

Încã se uitã la el, fãrã sã-i zâmbeascã, așa cum ar fi trebuit. Apoi recepţioneazã întrebarea chiar pe când doamna se pregãtea sa mai înceapã un ‘Maicã’.

-Numãr? Ă. Cred cã…și îi aruncã lui o privire întrebãtoare, 39. Da. 39.

Bãtrâna îi mulţumește și se cautã de un mãr in schimb.

-A, nu. Nu-i cazul. Mulţumesc. Şi îi zâmbește frumos, conștientã cã el poate vede asta. Încearcã sã se uite pe geam, dar el încã îi zâmbea. De data asta arãtându-și toţi dinţii.

‘Vai. Dar știu cã nu aratã rãu. Chiar deloc.’ Deschide cartea.

Acum, dacã te-ai decis la nume poţi sã ţi-l imaginezi cât mai sumar îmbrãcat.

‘O Doamne! Asta-i prea de tot. Deși sub carourile alea, poate are niște carouri mai naturale…Laura! Ce-i în capul tãu? Dar lasã cã nu aratã rãu.’ Vrea totuși sã-și mai încerce odatã cartea, pe cat posibil sã parã calmã, dar o scapã. Şi ea, cartea, unde ajunge? La picioarele lui.

‘Citez: ai vãzut unde m-am dus? Ai vãzut cum ţi l-am adus ţie? Hehe. Sã mã mai pui tu în bibliotecã, și nu în geantã! Închei citatul. Ştii ce…nu am ce sã-ţi reproșez. Dar te urãsc, totuși.’

-Imprevizibilul. Drãguţ. (zãmbește) Poftim!

-Mda…e…interesantã, și se uitã cu un fel de ‘Ce naiba te-a apucat?!’ la carte înainte sã o punã în geantã. Merci! cu accent franţuzesc, moștenit din tabãra de studiu din Rocher.

-Dupã carte, aș îndrãzni sã spun cã ești la Psihologie, dar accentul mã împiedicã, și îmi sugereazã Literele. Dar spune-mi tu, tânãrã zeiţã, ce studiezi.

‘Ciudat! Accentul tãu spune cã ești din Sud, dar vorbele tale dovedesc niscãiva carte…Şi totuși, suntem în autobus și-mi spune zeiţã. Marquez ãsta nu-i în locul potrivit.’

-Ă…pãi, Pedagogie, dar îmi place sã citesc cãrţi de psihologie, și observând cã el se uitã pe geam, dar bãnuiesc cã acum nu te mai intereseazã…

-Hã? Aaa. Nu! Mã uitam…sã vãd…ploaia! și îi aratã cu degetul o baltã puţin mai micã decât Rusia, dar totuși mai mare decât Japonia.. Şi cum e cartea?

‘Destul de bunã, având în vedere cã ești aici.’

-Pãi, e interesantã.

Tac amândoi. Începe iar ploaia. El ofteazã știind cã nu are umbrelã, dar zâmbește vãzând ca nici ea nu are:

-Ce vreme…

-Aha…

-Pot sã mã așez?

-Bãnuiesc cã da…

‘Nu-i atât de înalt cum credeam. Şi…are ochii verzi? Vai, Laura, fã-ţi un control la ofta!’

El începe sã batã emoţionat din picior. Ea se uitã la piciorul sãltãreţ, apoi la el, și râde. El își dã seama de ce râde și zâmbește rușinat cumva.

-Mda. Ianis. Şi îi întinde mâna zâmbind.

-Ianis? Ăsta chiar ţi se potrivește…umm…Laura. Îmi pare bine.

-Laura zici, huh? Nu e nume de zeiţã, dar îţi exprimã frumuseţea. Zâmbește iar.

‘Dumnezeule! E un autobus!! Şi nu-s zeiţã. Nici nu-s Laura de frumoasã. Cred cã trebuie sã-i rãspund.’

-Merci…

-Ooo, snap! Iar accentul. Ai un accent franţuzesc foarte bun. Locuiești aici, sau doar facultatea…

-Nu…Da! Da, locuiesc aici.

‘Laura, îţi vorbeste conștiinţa: nu, nu locuiești aici. S-a intrerupt legãtura?!? De ce mã simt așa stânjenitã? Hai, duduie, revino-ţi!’

-Tu?

-Eu? Hmm…Mai aici, mai dincolo. Dar întâmplarea face sã te întâlnesc pe tine.

Se uitã zãpãcit la ea, simţindu-i parfumul fin de iasomie când vede pe geam:

-Oh!...Eu cobor…aici. Uite, vrei sã ne întâlnim mâine tot aici?

-Aa…aici, aici?

-Da! Aici. Pe scaunele astea douã. La ora asta. E 5 și un sfert.

-Pãi…bine. Cred. Şi zâmbește confuzã.

-S-a fãcut! o sãrutã pe obraz și coboarã în fugã.

‘Asta a fost…interesant? Da…probabil…’

Coboarã în staţia de unde urcase. Ajunsã acasã își descalţã picioarele obosite de greutatea cizmelor trecute prin ploaia care începuse, ciudat, chiar dupã ce Ianis coborâse. Sunã telefonul:

-Da, mamã, îmi pare rãu. Am fost…la Ioana. Am învãţat, știi tu…seminarul…

Discuţia mai continua încã 7 minute. Odatã pus receptorul jos, scoate cartea și o deschide acolo unde rãmãsese înainte ca Ianis sã intervinã. De fapt nu, înainte sã o scape jos. Apoi a intervenit el. Da. Așa a fost.

‘Bun. Memoria încã funcţionabilã. Inima? Bate. Tare. Asta e…interesant. Am gãsit prea multe lucruri interesante azi. Hai sã vedem ce urma…’

Surprizã! Cartea afișeazã un mare gol.

‘Poftiim? Asta știa cã o sã ajungã la el?’

Întoarce pagina: Cu plãcere!

‘Fir-ai tu, sã fii! Chiar știai…’

A doua zi, Ianis așteaptã încântat un anume 39. Vine. Se urcã, dar ea nu e.

‘L-o fi scãpat? Nu-i nimic. Mergem pânã la capãt.’ Zâmbește mulţumit. Își scapã biletul pe scaunul din stânga, iar când întinde mâna sã-l ridice vede, scrijelit artistic cu un pix pe scaun:

Îmi pare rãu. Mi s-a terminat abonamentul.

Fin.

Read More

Halloween. Friends. Fun.

Multumim Fotografilor.

Read More

Where is the love?

[fara introducere.]

Am cautat-o acasa. In cuvintele mamei si in cartea de pe raft. In florile de pe pervaz care privesc zilnic pe fereastra si in cactusul in care mam impuns. In jucariile care imi aduc aminte de copilarie. In albumele cu fotografii vechi, in care apar persoane pe care nu le cunosc. In pijamaua mamei, pe care obijnuiam sa o strang in brate sa mai simt caldura ei. In sarutarile ei de noapte buna si in imbratisarea aia cand a venit sambata dimineata la mine in pat, ca sa nu mearga inca la servici. In prajiturile de Craciun si in ouale de Pasti. In rutina duminicilor la bunici. In filmele la care ma uit cu tata. Si in cele la care ma uit fara el.

Am cautat-o pe stradutele inguste ale Veneziei si soselele aglomerate ale Germaniei. In cladirile inalte si in copacii de pe marginea drumului. In fabricile poluante si in bancile cu geamuri multe. In statiile de autobuz si in afisele colorate. In zdranganitul tramvaielor si in trecerile de pietoni. In cantecul de leagan al orasului si in aglomeratia cafenelelor. In apa strandurilor. In gheata patinuarului.

Am cautat-o in vacantele mult asteptate si in zilele departe de casa. In briza marii si in pufozitatea [?] norilor. In caldura nisipului si cantecele pescarusilor. In aripile fluturilor si in roadele pomilor. In mirosul ierbii si al culorilor. In frunzele cazute si in culoarea vantului. In murmului raului si in zumzaitul mustei. In muscaturile cosasului [fir-ar el sa fie!] si in zgarieturile spinilor. In puterea tunetului si intensitatea fulgerului. In taria torentilor. In mireasma brizei. In ploile de vara si raceala lor din toamna. In frunzele vestejite si padurea care se vede de pe geamul meu.

In zambetul ei si rasetele noastre. In muzica ei si filmele mele. In valorile ei si gusturile mele. In mesajele scurte si povestile la telefon. In cadoul ei de ziua mea si in cadoul meu de ziua ei. In ochii ei verzi si in genele lui lungi. In imbratisarile noastre. In timpul petrecut impreuna. In momentele de pe scena si in dinamismul miscarilor.

Am cautat-o in patul meu vesnic nefacut si in cana de cafea uitata in chiuveta. In praful de pe televizor si in vaza cu flori artificiale. In albumul de a8a. In caietul cu amintiri si in 'agenda de liceu'. In caracterele tastaturii care au spus atatea. In telefonul meu care stie atatea si daca ar putea vorbi...In lampa de pe birou si in posterele de pe usa. In icoana de pe hol si in radioul din bucatarie.

In cartile de filozofie si in manualul de desen. In romanele de dragoste si in filmele cu Nicholas Cage. In cartea de la Rebs ['S-a facut, Jeeves!'] si cea de la Ioana ['Zodia indragostitilor']. In bancile scolii [s-au mai bine zis in mesajele din ele. si alea cu "U" 4eva conteaza.] In pauzele cand ne uitam [perfect compus!] dupa minunatiile 12 B'ului. In orele cand nu avem profesori si jucam avionase si mima.

Dupa toate astea am ajuns totusi la o concluzie. Aici, pe Pamant, exista tot felul de feluri [again ?] de dragoste: dragostea de mama, de bunic, de prietena si asa mai departe. Dar acolo sus exista un singur fel. Care le cuprinde pe toate. :]

Read More

1973

Ar fi dragut sa incep asta cu un 'imi amintesc prima zi de liceeana' calduros dar nu pot. pentru ca nu mio amintesc. deloc. e un gol total in capul meu in ceea ce priveste prima zi la Sincai. dar imi amintesc restul.

Si stau si ma gandesc ca anul trecut pe vremea asta inca aveam probleme cu numele colegilor. anul trecut pe vremea asta eram prietena cu Didik [oare de ce miam amintit asta?]anul trecut pe vremea asta asteptam balul bobocilor. acum nu-mi pasa de el. anul trecut pe vremea asta invatam asteptam sa vina joia viitoare sa avem iar Drama. acum nu mai facem Drama. anul trecut pe vremea asta incercam sa realizez care-i toata treaba cu liceul si cum sa scap usor. inca nu stiu care-i treaba cu liceu'. anul trecut pe vremea asta descopeream 'minunatiile' scolii. acum ei au plecat.

anul trecut pe vremea asta era soare afara. acum ploua si eu n-am fost de trei zile la scoala ca sunt racita. anul trecut pe vremea asta eram marcata de locul 2 de la europene, si de un anume blond. acum imi amintesc emotiile de campioana si atat. anul trecut pe vremea asta ascultam si pop. acum Michael Jackson a murit si eu nu mai ascult pop. anul trecut pe vremea asta mai mergeam prin Bob in vizita cu fostii colegi. acum parca am uitat toti cei 8 ani de acolo. anul trecut pe vremea asta nu vroiam sa citesc. acum nu stiu pe ce carte sa pun mana.

anul trecut pe vremea asta...

Doamne, ce mult pare un an. nici nu stiu ce sa zic despre el. a fost bun sau nu, nu stiu. n-as putea spune. dar e bine asa cum e, ca altfel nu poate fi. acum nu mai pot schimba nimic, desi as vrea sa schimb atatea...

tu cum erai anul trecut pe vremea asta?

[si nu, nu stiu ce sens are titlul. mie imi place piesa aia.]

Read More

Together we're invincible.

Duminica dimineata. Frig, vant. In Fouras [Franta] unde, daca ai noroc, dai peste un batranel care iesise pe terasa sa citeasca ziarul si sa-si bea cafeaua. In rest nimeni. Ne-am facut bagajele, sau mai bine zis ne-am indesat toate lucrurile in valiza [care parea incapatoare acasa] si am mers toate la masa. Nimeni nu lipsea. Nici macar tipul care facea pe clown'ul. Mancam toate tacute, cu gandul ca iar n-a fost destul. Am muncit iar toata vara ca in acele 5-6 minute sa nu reusim sa traim la maxim fiecare miscare. Cu gandul ca iar vom auzi imnul Bosniei, si nu 'Desteapta-te, romane!'. Stiam ca luasem medalie, dar argintul nu ne multumea. Vroiam mai mult. Meritam mai mult. Dar parea ca cineva nu tinuse cu noi.

Pe autocar, pe drum spre plaja unde se tinuse campionatul, ascultam la radio Mika - We are golden. Si parca acea putina speranta incepea sa prinda forma si curaj.

Era timpul premierei. Moment of truth. Ramasesera primele 3 locuri. Inca imi amintesc clar ceea ce urmase. Alan: 'which one is the champion: montenegro, bosnia or romania?' Totusi nu puteam sa ne impacam cu ideea ca am luat locul doi. Pentru noi era imposibil pentru ca simteam. Ceva. Niciuna nu stia ce. Dar era ceva acolo ceva ce nu ne lasa sa ne impacam cu ideea de first ones to lose. Trebuia sa spuna locul 3. 'And the bronze medal goes to...montenegro!' Sincer, nu era cine altcineva sa o ia. Ramasesem noi si Mostar. Imi venea sa plang. Asa, din senin. Altele plangeau deja cand auzisera ca Madness Junior au luat locul 1. 'The silver medal goes to Bo...' atat am auzit si toate am isbicnit in plans, in urlete si scuturat de pomponi. Era euforie totala in jurul meu. Al nostru. Nimeni nu cred ca poate simti ce am simtit noi atunci, mai ales ca noi crezusem ca nu suntem campioane.

'And the european champions of 2009 are Madness UMF Romania!' 3 echipe de junioare, 2 echipe de cadete, parinti si noi urlam, aplaudam si plangeam, toate deodata, ca o echipa [ceea ce si suntem]. Urma sa mergem la masa, dar cui ii mai pasa de mancare [nici macar mie!] cand la gat ni se puneau medaliile de aur. Primarita [care ne punea medaliile] era uda pe obraji de la plansul nostru si probabil avea si ceva urme de fard, tot de la noi. Misu statea in spatele ei si cand ne vedea cum plangem si cum o strangem in brate pe biata femeie, zambea cu o expresie 'uite-le pe astea cum m-au crezut ca au luat locul 2'.

Am ramas apoi doar noi si Zagreb [campioanele la baton] ca sa facem poze si o ceremonie de inmanat medalii si pomponi.

Eu nu am luat locul 1 pana acum la Europene. Si ma bucur ca l-am luat cu voi, si nu cu altele. Ma bucur ca am plans impreuna si am fost asa 'simpatice' in momentele alea de extaz. Ma bucur ca am mers impreuna 2600 de km sa le aratam cat am muncit toata vara [si nu numai]. Ma bucur ca v-am impletit parul, chiar daca ma dureau mainile. A meritat. Tot. Mancarea proasta, dormitul in autocar, coada la baie, picioarele umflate si batoanele in cap.

'It wouldn'tbe worthed if it wouldn't be hard.'

Read More

Am nimic fara tine... [question mark?]

"O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti greu, la inceput, sa-ti placa femeia fara de care mai tarziu nu poti trai. Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica. Inabusi in tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic pe urma.

Iti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, iti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pana la moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat de acasa si esti necontenit ingrijorat sa nu i se intample ceva... Te strapunge ca un stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire cand, dupa greutati materiale si umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca de placere.

Ei bine, intr-o zi vine femeia aceasta si-ti spune ca toate astea trebuie sa inceteze pana maine la ora 11.35, cand pleaca la gara. [...] Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia inapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului.

Niciun doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti uniti, caci le-ar ucide pe amandoua."

Camil Petrescu - "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"

O femeie isi da sufletul si pe urma si-l reia intact. Si de ce nu? Are drept sa ia inapoi exact cat a dat.

Read More

Until the end.

The young man knows the rules, but the old man knows the exceptions.

[http://www.youtube.com/watch?v=OzwBHP3nnNM]

Read More

Reply to Bia.'s "vrem vara inapoi."

eu vreau vara sa merg la strand si sa ma indragostesc de un chelner [sau de un negru de pe plaja]. vreau vara atunci cand ii iarna. vreau vara sa am 2 antrenamente pe zi si sa umblu cu Cristina Sabau in saboti dupa material albastru pe calea floresti. vreau vara sa fie soare devreme dimineata si tarziu seara. vreau vara sa cante greierii care canta numai noaptea, nu stiu de ce. vreau vara sa stam imbratisati in parc si ascultam tramvaiele. vreau vara sa fim pe cetatuie si vedem 2 nunti in acelasi timp. vreau vara sa dorm in tricou' de la Always. vreau vara sa mi se faca besici de la tenisi. vreau vara sa-mi port bratara cu un euro la picior. vreau vara sa-mi scriu pe telefon 'S.U.M.M.E.R.". vreau vara sa nu merg la scoala. vreau vara sa stau noaptea sa citesc, ca stiu ca dimineata nu ma trezesc. vreau vara sa fie verde. vreau vara sa fiu bronzata. vreau vara stau cu geamu deschis. vreau vara sa-mi izoleze astia blocu' sa fie racoare. vreau vara sa ma duc cu Oana la salina pe jos. vreau vara sa ma duc cu trenu. vreau vara sa stau pe deal sa vad cum nu se vede Campia ca ploo. vreau vara ca sa vad fluturi. vreau vara sa fie cerul albastru si sa fie nori pufosi. vreau vara sa ma prinda o ploaie torentiala pe troleu si din statie pana acasa sa imi tot scurg hainele si paru. vreau vara sa arunc cu ciocolata pe geam. vreau vara sa faca mama aragazu' sa explodeze. vreau vara sa stau afara sa ascult muzica si optional sa plang [pt. niciun motiv. numa asa. ca-i fain.]vreau vara sa dorm la amiazi, si cand ma trezesc sa fie vreme buna ca o dimineata calda de iarna. vreau vara sa merg cu tata 250 de km la un strand inexistent. vreau vara sa umblu in pantaloni scurti. vreau vara sa-mi zica mama orice ce se termina in 'ca acuma-i vara, ce Doamne iarta-ma?' vreau vara sa stea tata sa se uite la meciuri si eu la House.

vreau vara din alte catralioane de motive, da asteapta bia sa vada asta si n-o mai lungesc.
[de ce am scris acuma cand inca ii vara? a da. pentru ca nu vreau sa se termine. pentru ca a fost si mai este o vara faina. foarte faina. si o iubesc. :) ]

pa.

Read More

summer. failed?

Just came back from my last trip to Italy. As I got there, I knew. There was no another one. This was...just...just it. I kinda had fun. What could I wish more? Away from this sad yet beautiful country, sea, sand, shopping, music, pizza, sun, ice cream.

First days were good. Great I could say. I had nothing to do but to lay in the sun and enjoy the great weather and the sea. Then I started to miss home. Miss my friends. Miss dancing. Trainings. Late nights reading or watching House MD. Playing with Liam, my mobile. Talking to that guy I never actually met. Reading my friends' blogs and see what they've been up to lately. Talking on the phone with my best friend like forever [we always do that].

And I wanted so bad to come back home. But then I wondered: go home...to what? 'Got no friends, got no lover' as a Placebo song sais. No one to call at 4 AM without being scared of the thought that I might wake him/her up and wonder if she/he would answer. No one to actually care when they listen to my breakdowns.

Just when I thought that this holiday would be over, so I could finally get back home there was this 20 something years old black guy. I don't regret meeting him, because he made me smile. He was the best part of the last 2 weeks. And no, I don't regret not seeing him ever again. I just enjoyed that few smiles, that couple of looks. And it was enough.

I am a complicated, missunderstood, misguided type of girl. I don't trust people, because they hurt me over and over again. I am afraid of this world and what it could turn me into. I don't want to die, but I ain't keen on living either and I need to feel real love. I do.

[I'm sorry if you don't agree, or if you didn't know I feel this way. But I do. And there's nothing we can do about it.]

You can't find a reason. Cant' find a meaning in it, because sometimes there isn't any. Sometimes...this is all there is...

Read More