18 martie, 2010

We won't say our goodbyes. [you know it's better this way.]


E cald si e soare si e dupa-masa. Campul e acoperit de o zapada verde a verii. Nu sunt flori, cu exceptia unor albastrele umbrite de un stejar. Ea alearga la ele si se asaza cu fata spre ele si le miroase. El se asaza langa ea, cu spatele sprijinit de trunchiul copacului. Ea incepe sa mangaie florile, sa se joace cu ele si chiar sa le cante. El o admira facand asta, desi considera asta imaturitate:

- Stii ca nu te aud, nu?
- Ce-ti pasa tie?

Leila se intoarce pe spate, priveste frunzele purtate de vant, isi ridica bratele si incepe sa imite valsul lor pe ritmul adierii placute a vantului. El ii prinde mana stanga si ii saruta degetele. Ea si-o trage, si revine la dans. El insista: ii ia mana si ii saruta incheietura. Ea tresare si incepe sa rada. Rasul ei a ramas copil; n-a trecut prin adolescenta si nici nu s-a maturizat. Rasul ei e partea aceea din fiecare individ care ramane copil.

- Ce vrei?
- Sa-mi canti mie.
- Ce sa-ti cant? Aerosmith?
- I could stay awake.
- Taci. Tu nu poti canta.
- Just to hear you breeeaathiing...

Ea incepe sa urle, se ghemuieste si isi duce mainile la urechi:

- Atacul undelor sonore tudoriene!!

Tudor incepe sa rada. Stie ca nu poate canta, desi ii placea sa faca asta. Apoi totul se opreste. vantul trece usor peste ochii Leilei, si ea ii inchide. Tudor priveste in departare, la nimic, probabil. Undeva, cineva moare acum; undeva, un copil se naste, iar ei stau acolo, la umbra unui stejar. Atat.

El isi intoarce privirea spre stanga, si descopera, undeva, nu foarte aproape, cateva morminte uitate de vreme. Isi aminteste de Dorin. Dorul il copleseste. Inchide ochii si suspina. Isi aminteste momentele petrecute impreuna, care erau asa de putine. Copilaria lor e acum o amintire episodica a ceea ce se numeau 'jocuri'. Un topogan in parc, o minge sparta, un castel de nisip distrus. Asta e tot ce mai are de la Dorin. Plus inca niste scrisori lipside de sentimente si pline de griji, gloante si transpiratie.

Coboara langa Leila si o ia in brate. Ei nu-i place, dar stie cata nevoie are el de asta.

- Auzi?
- Cam de cand m-am nascut.
- Bine. Unde merg norii?
- Departe.
- Departe unde?
- Departe departe.

Leila se stramba la el si ii trage o palma peste piept. Tudor isi pregateste un raspuns.

- Nu pleaca nicaieri.
- Adica? se mira ea.
- Tu n-ai invatat la fizica ca nimic nu se pierde, totul se transforma?
- Am fost la filo.
- Nu conteaza.

Un moment de liniste se asterne, in timp ce ei privesc norii si isi imagineaza diferite situatii ale norilor plecand. El si-i imagineaza calatorind in jurul pamantului, mai repede decat eroii lui Jules Verne. Ea ii vede in aeroport cu geamantane si pasapoarte.

- Serios. Unde se duc?
- Nu se duc. Se aduna, si impreuna se transforma in ploaie, ca sa ne tina pe noi in viata.

Leila mediteaza putin la teoria asta, si o gaseste plauzibila:

- Ce frumos din partea lor.
- Aha...

Ar fi vrut sa-si continue ideea. Dar el nu mai simtea nici bucuria vietii, nici a ploii. O iubeste, si e fericit, dar asta nu-i face viata fericita. Viaza lui e rutina ingropata in momente. Viata lui nu mai se mai masoara in timp, ci in momente alese de el sa le traiasca, asa cum traia inainte.

Ea il cunoaste destul incat sa realizeze ca fericirea lui deplina nu mai e posibila, asa ca incerca sa faca o aglomerare de momente fericite, care ar putea constitui o perioada de timp. Tine la el, nu crede ca-l iubeste. [Sau poate...] Are nevoie de prezenta lui, mai ales cand nu-i e alaturi. Uneori ii este iubit, alteori ii este prieten. Ea ii este intotdeauna iubita.

- Leila tu ma iubesti?
- Asa ar trebui...
- Pai ar trebui, dar ma iubesti?

Un moment de tacere stanjenitor isi face aparitia. Tudor abia respira, asteptand raspunsul. Ea respira degajat, cautandu-l. Clipa devine secunda, iar secunda minut, si asta doare. E o tacere apasatoare, care te face sa auzi iarba crescand si sa simti Pamantul invartindu-se.

- Ma iubesti sau nu? isbucneste Tudor, pe un ton grabit.
- Nu stiu! Bine? Nu mai stiu...
- Cum adica? Tudor se ridica si se sprijina iar de copac. Leila isi acopera fata cu mainile. Sta acolo, iar Tudor priveste iarba. Acum o si vede cum creste. Leila isi descopera buzele, si cu un oftat incepe:
- Stiu ca te iubesc, doar ca... doar ca nu mai simt asta. Poate am uitat sau poate m-am obisnuit doar.
- Cum sa uiti sa iubesti?...
- Eu asta simt. Nu o pot explica. Nici n-as vrea sa pot sa o explic.

Tudor zambeste ironic, simtind ca si cu asta a clacat-o si simte iar nevoia de a distruge. Sau poate de a auto-distruge.

- Si atunci cum ma iubesti? o intraba, privond-o in ochii absenti.
- Cu gandul... ii raspunde inchizand ochii.

Doua minute de tacere trec, si Tudor se ridica. Ea priveste albastrelele, iar lacrimile i se vad in ochi.

- Atunci...gandul fie cu tine!

Pleaca. Asa cum pleaca de fiecare data. Fara explicatii, fara urlete, fara 'ramas bun'. Durerea i se razbuna pe suflet, si nu pe lucruri materiale. Ea ramane acolo, alintand albastrelele cu lacrimile ei calde. El nu stie ca si pe ea o doare ce simte, si ca uraste ca simte asta. In schimb, ea stie ce simte el si cum reactioneaza la ceea ce simte:

- Asta o sa te distruga. O sa ne distruga...pe amandoi...