31 mai, 2010

Backseat Driver



Ieri am fost la tara, si, avand in vedere ca bunicul meu a primit o bicicleta noua [de dama, mov, cu un scaun groaznic si incomod si cu torpedo], bineinteles ca am incercat-o. Primul drum a fost asa, experimental, ca atunci cand mama gusta supa inaintea mea sa ma asigure ca nu-i acra, iar apoi imi spune ‘cred ca-i buna… nu stiu. Vezi si tu.’ si peste vreo 3 ore, in timp ce ceilalti mancau am plecat.

Era placut. Era soare, iar vantul imi batea in fata [si mi-a intrat o musca in ochi, de am lacrimat si nu mai vedeam nimic] dar era foarte placut. Stiam drumul ala. Acolo am copilarit deci trebuia sa-l stiu. Il stiam asa bine, incat am uitat unde duce; m-am lasat in voia lui.

Ma simteam asa de bine, de parca eram singura. Ignoram masinile care treceau grabite pe langa mine, si oamenii de pe trotuare care stiau unde duce drumul. Cu cat ma apropiam de ei, cu atat deveneau mai transparenti pana dispareau. Apoi s-au terminat casele, si erau doar niste campuri intinse. Trecusem pe langa un cal, masiv si negru, dar bland, si ma gandeam ce liber e el. Dar apoi am vazut lantul de care era legat si nu-mi venea sa cred ca unei fiinte asa puternice ii depinde libertatea de lungimea lantului care-l tinea prizonier. Trecusem si pe langa niste maci rosii, salbatici. Liberi? Nu, ii culegea un baietel, dar el nu stia ca drept repros macii aveau sa se usuce pana ajunge el acasa.

Fugeam de lume. Voiam sa las totul in urma, sa nu mai fie nimic altceva. Sa nu mai am nimic, niciun obiect de valoare. Doar bicicleta si sufletul, care nu poate fi considerat obiect, dar valoare are. Voiam sa nu mai stiu de nimeni si nimic. Sa merg asa. Sa fiu libera. Vedeam semnul ala care arata iesirea din localitate si pedalam repede, sa trec de el, de parca dincolo era libertatea absoluta. Nu ma gandeam ca dupa asta, urmeaza alt sat, cu alti oameni, alti cai si alte flori de camp. Dar apoi a inceput sa ploua, si constiinta mea, care mai avea legatura cu realitatea, a intors bicicleta si am pornit inapoi spre casa.

Imi placuse sentimental acela. Ca peste o suta de metri, dupa semnul ala, am sa fiu libera. O simteam. O stiam. Era o iluzie, stiu, dar imi placea iluzia, si as fi trait-o oricum. Ce e libertatea? Un sentiment? Un ziar? Cand putem spunde ca suntem ‘liberi’? Cand ne despartim de cineva, si ramanem singuri si ‘available’? Putem spune vreodata ca suntem liberi? A simtit cineva libertatea pe bune? Si daca da, cum a fost? Vrem si noi…

Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!