But in the end we were made to be apart
Like separate chambers of the human heart
...
linkin park - burning in the skies
14 decembrie, 2010
14 noiembrie, 2010
O oră de ploaie înseamnă exact volumul unei mări de mici dimensiuni. Hectolitri după hectolitri se abat asupra noastră, dar, asemenea furnicii care poate căra greutăţi de zeci de ori mai mari decât propriul corp, nici noi nu ne simţim împovărţi.
Oceanul nu a uitat că ne-am născut în adâncurile sale şi ne-a dat cumva de urmă. Îl ghicim cu greu sub noua sa formă de confetti. Trecute prin sita norilor, scoicile, peştii, algele şi meduzele sunt filtrate şi digerate.
În oceanul de ploaie, am mereu pământul sub picioare. Astfel mă simt mai liniştit, odihnit şi ocrotit. Nu există nicio barcă de salvare, niciun salvamar, niciun colac care să ne salveze de la înecul în aer, şi nu este deloc bine, pentru că trebuie să înotam tocmai acolo unde lipseşte ploaia şi unde ne putem scufunda oricând. În fiecare zi avem parte de câte o furtună. Unii mor înecaţi. Pe trotuare şi prin magazine, vezi oameni morţi de inaniţie şi edeme. Iar rechinii sunt peste tot.
Martin Page - Despre ploaie
11 octombrie, 2010
10 septembrie, 2010
Cred că te-ai speriat când m-ai văzut cu foarfeca în mână în dormitorul nostru, unde nimic nu mai părea să fie întreg [nici măcar eu]: bucăţi de poze pe covor şi pe pat, haine sfâşiate de lamele foarfecii, lampa mea de pe biroul tău spartă, rujuri aruncare peste tot, dâre de culoare fără rost sau gust, amintiri împrăştiate. Da. Erai speriat. Am citit asta pe chipul tău, în ochii tăi [lucru pe care nu-l pot face prea des]. Te uitai în ochii mei albaştri şi nu înţelegeai [ochii mei albaştri pe care nu i-ai cunoscut].
Lasă-mă să-ţi explic. Am început să caut ceva, fără să ştiu exact ce. Apoi mi-am dat seama. Căutam ceea ce ne leagă, aşa că am distrus tot ce compunea ascunzişul nostru cel mai intim. Am spart şi am rupt tot ce mi-a fost la îndemână, dar n-am găsit ce căutam. Ştii, se spune că te poţi desprinde într-un ‘corp astral’ şi să călătoreşti cu el prin spaţiu. Acest corp ireal se leagă de adevăratul tău trup printr-un firicel argintiu, care cauzează moartea dacă se rupe. Asta căutam şi n-am găsit. Un firicel argintiu. [L-ai ascuns?] Ţi-am fost corp astral de când te-am cunoscut. N-am nimic al meu. Nici măcar corpul fizic, pentru că acela eşti tu, dragule. Eu sunt doar un biet ‘corp astral’? Măcar există aşa ceva?
N-am nimic. Am pierdut totul. Nu mi le-ai luat tu. Nu, nu te învinovăţesc, căci le-am dat de bună voie, pentru că te aveam pe tine şi n-am crezut că o să am nevoie de mai mult. Părea că şi tu ai făcut la fel. [Părea doar.] Ai început să te realizezi, iar eu te-am susţinut. Întotdeauna. Îţi dădeam un impuls, un ‘şut în fund’ cum spuneai tu. De asta aveai nevoie [de mine]. [Ca să-ţi dau] Şuturi în fund. Îţi dădeam întotdeauna ideile, iar tu le terminai bucuros şi luai toate mulţumirile. Mie îmi era de ajuns să te văd fericit şi satisfăcut de creaţia ta [dar uitai mereu a cui a fost ideea.] Ei bine, mi-a ajuns. Vreau să fiu şi eu mulţumită şi apreciată pentru munca mea, pentru ideile mele [pentru ce am făcut din tine.] Nu vreau să facem schimb de locuri, vreau să fiu independentă. Doar eu şi imaginaţia mea.
A fost singura mea idee care nu ţi-a plăcut şi ai respins-o. M-ai blocat in lumea ta. Lumea ta plină de accidente, spitale, incendii, inundaţii, certuri şi bătăi. [lumea ta urâtă] Mi-ai spus că trebuie să rămân, pentru că orice om normal şi întreg la cap este aici [în lumea reală]. M-am opus, dar tu nu ai văzut asta. Erai prea ocupat cu treburile tale ‘reale’ [şi-ai început să mă uiţi]. Mi-am construit o lume a mea [în care tu nu erai] şi am început să-mi petrec din ce în ce mai mult timp acolo. Era aşa plăcut… Puteam face orice, şi nimic nu mă putea împiedica. Puteam construi oraşe din nisip şi oameni din culori. Puteam să cant fără să-mi spui că îmi lipseşte talentul. Puteam să alerg fără să mă gândesc la destinaţie. [Şi aveam un corp al meu] În ‘realitate’ am început să te ignor, să nu te mai ascult, să fac ce vreau. Şi atunci i-ai chemat pe ei.
De când i-ai lăsat să mă ia, e totul alb: camera, patul, fereastra, becul, [eu] ei. Vin în fiecare zi cu câte o pastilă [bineînţeles] albă cu care mă ţin ‘în realitate’. Adică fac treaba ta, dragule, dar şi-o fac mult mai bine. [Te-au depăşit, dragule!] Nici în somn nu pot trece în lumea mea, fără voi. Altă pastiluţă, mică dar eficientă, îmi calmează somnul şi îmi înlătură visele.
Nu m-ai cunoscut. Ba nu. Greşesc. Ai încetat să mă cunoşti. Când ne-am întalnit pentru prima dată aveam impresia că ne cunoaştem dintotdeauna, iar tot ce vom avea de făcut este să fim fericiţi [împreună]. Timpul te-a schimbat. Ai devenit prea ocupat de persoana ta şi de ce aveai tu de făcut, iar eu am dispărut încet. M-am refugiat în ideile mele, care te-au dus departe. Am uitat şi eu de mine. Prietenii tăi au devenit ai noştri, iar ai mei au dispărut. [I-am lăsat să dispară] Mi-a fost teamă să-mi amintesc de mine, fiindcă ştiam că nu mai am nimic. Încă mi-e teamă. Dar mi-a ajuns.
Am obosit. Am obosit de atâta realitate, atâtea pastile şi de atâta alb.Vreau să plec. [Lăsa-ţi-mă să plec!] Am nevoie de culoare, de muzică şi de căldură. Doamne, cât îmi lipseşte căldura soarelui. Până şi de ploaie mi-e dor. Mi-e dor de tot ce nu-ţi aparţine, iubitule. [Mi-e dor de mine!] Aşadar, eu plec. Plec în lumea mea. Ştiu că acolo nu vei veni. Realitatea e prea importantă pentru tine. Crezi că nu pot pleca? Ei bine, pot. Am destule pastiluţe mici şi albe, care să nu mă mai lase să mă întorc din lumea mea.
În sfârşit, adio! Te-am iubit.
Pornim amândoi, cu ochii închişi, spre mâine…
01 septembrie, 2010
Am nouazeci de ani. Sau nouazeci si trei. Ori una, ori alta.
La cinci ani, stii si cate luni sunt de cand te-ai nascut. Chiar si la douazeci de ani stii ce varsta ai. Am douazeci si trei de ani, spui, sau poate douazeci si sapte. Insa dupa treizeci incepe sa se intample un lucru ciudat. La inceput e doar o usoara poticneala, o clipa de sovaiala. Cati ani ai? A, am... incepi increzator, insa apoi te opresti. Aveai de gand sa spui treizeci si trei, insa nu e adevarat. Ai treizeci si cinci. Dupa care te simti aiurea, fiindca te intrebi daca asta e oare inceputul sfarsitului. Care este, fireste, insa vor trece cateva decenii bune pana o vei recunoaste.
Incepi sa uiti cuvinte: iti stau pe limba, insa, in loc sa se desprinda in cele din urma de unde sunt lipite, raman acolo. Te duci sus sa iei ceva, insa, in clipa cand ajungi acolo, nu mai stii ce cautai. Iti strigi copilul cu numele tuturor celorlalti copii ai tai si chiar si cu cel al cainelui, pana cand ti-l amintesti, in fine, pe al lui. Uneori, uiti ce zi a saptamanii este. Si, in cele din urma, uiti si anul.
De fapt, nu e neaparat vorba ca as fi uitat una sau alta. Ci mai degraba ca am incetat sa mai tin minte lucrurile. A venit si noul mileniu, asta stiu - atata agitatie si stres pentru nimic, toti tinerii aia care tataiau din buze ingrijorati si cumparau conserve fiindca cineva a fost prea lenes sa lase suficient spatiu pentru patru cifre si nu a lasat decat pentru doua - insa nu stiu daca a fost luna trecuta sau acum trei ani. Si, de fapt, ce conteaza? Care e diferenta dintre trei saptamani sau trei ani ori chiar si trei decenii de fasole batuta, tapioca si rufarie de corp Depends?
Am nouazeci de ani. Sau nouazeci si trei. Ori una, ori alta.
sara gruen - apa pentru elefanti
23 iulie, 2010
Aş fi putut. Nu vom ajunge niciodată să înţelegem semnificaţia acestor vorbe. Căci în toate momentele vieţii noatre există lucruri care s-ar fi putut întâmpla, dar până la urmă nu s-au întâmplat. Există clipe magice care trec neobservate şi – brusc – mâna destinului ne schimbă universul.
la râul Piedra am şezut şi-am plâns – paulo coelho
20 iulie, 2010
O tot privesc de ceva vreme. De vre-o lună. X-urile făcute pe calendar de colegul de cameră mă ajută să ţin socoteala. 42 de zile. 42 de seri de privit. 42 de dimineţi de stat în spatele perdelei vechi şi îngălbenite.
Eu locuiesc la etajul 3 într-un bloc cu 4 etaje. Ea, peste drum, la 6 într-un bloc-turn. Eu n-am balcon. Doar un geam murdar şi uneori aburit. Ea are un balcon mare, cu geamuri stacojii şi cu nişte flori galbene care se zăresc printre perdele.
E frumoasă. Are părul lung şi negru, iar ochii de culoarea frunzelor de nuc în octombrie. Expresia feţei ei nu trădează o copilărie nefericită sau o viaţă plină de greutăţi, dar nici nu te lasă să pătrunzi în sufletul ei. Păstrează o distanţă neconturată, dar folositoare. Şi e calmă. Întotdeauna e aşa calmă.
Uneori iese pe balcon mai târziu, dar niciodată înainte de 8.35. Atunci dispare lumina televizorului din dormitorul ei. Uneori pierde timp în bucătărie, pregătindu-şi un ceai. Apoi iese cu ceaşca portocalie şi soarbe din ea cu ochii închişi, de frică să nu se ardă. Pentru cafeaua de dimineaţă are altă cană. Una verde, care-mi aminteşte de ligheanul bunicii în care îmi scrobea cămaşa de duminică.
Dimineaţa doar priveşte cerul. Şi îşi bea cafeaua, bineînţeles. Priveşte tabloul albastru de deasupra noastră şi zâmbeşte, pregătindu-se pentru încă o zi. Cred că alege din milionul de lucruri pe care le poate face în acea zi. Eu îmi fac doar curaj să nu plec de la geam. Uneori chiar îmi spun că am să merg la uşa
De obicei citeşte. Seara. Citeşte. Căriţile pe care le alege sunt colorate, uneori cu imagini, uneori cu scris mare, negru sau argintiu, dar niciodată n-am putut citi un titlu sau un autor. E prea departe… Uneori priveşte păsările care zboară în cercuri deasupra noastră. Uneori îşi alege un porumbel şi îl urmăreşte până devine un punct imaginar pe cerul întins. Când face asta, zâmbeşte geloasă pe libertatea şi aripile sale.
Uneori închide ochii şi ascultă. Ascultă totul. Toate glasurile bătrânilor de pe bănci şi al băieţilor de pe gard. Toate bătăile mingii din faţa blocului vecin. Foşnetul frunzelor. Aripile păsărilor plesnind aerul. Toate motoarele de maşini sau scutere. Toate râsetele şi toate ţipetele. Toate borcanele sparte. Şi toate alcătuiesc o melodie. O piesă relaxantă şi naturală, pe care doar ea o aude. E un fel de August Rush, în varianta feminină. Eu nu le pot auzi, decât în starea lor proprie, primară.
Strada care de desparte e o stradă cu sens unic, dar prea multe maşini trec pe ea. Uneori se uită în sus şi numără cu privirile. Câte dube sunt, câte Dacii, care sunt albastre, care sunt în leasing. Uneori se uită în josul străzii şi priveşte maşinele care vin, aşteptând parcă ceva. O maşină care să-i aducă ceva. Dar Făt-Frumos venea pe-un cal alb, nu? Câteodată, când vede o maşină, tresare şi aleagră înăuntru. Dar niciuna din maşinile acelea nu opresc. Niciodată.
Uneori o văd cu căştile în urechi, dând din cap şi bătând cu degetele în rama geamului de care se sprijină. Când plouă, număra picurii de apă sau le ascultă poveştile, nu sunt sigur care din variante e adevărată. Eu oricum nu pot s-o fac pe niciuna.
O văd în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, de 42 de zile, în balconul vişiniu, iar eu mă ascund după un geam. Mă simt neputincios, ţintuit locului şi nu pot face nimic. Pot doar să clipesc. Să privesc şi să clipesc. Dar nu-mi place să clipesc. Mă tem să nu pierd o privire sau o expresie diferită. E ca o vrajă care mă ţine nemişcat cam 3 ore jumate pe zi, iar apoi pune stăpânire pe întreaga mea fiinţă: gând, sentiment, impuls, gest, reflex, tot.
Ieri, în schimb, am luptat cu vraja. Am luptat şi am câştigat. Am mers la uşa ei, pe la 10 dimineaţa, când am văzut că-şi terminase cafeaua. Nu-mi amintesc nimic de pe drum. Nici sunet, nici imagine, nici miros. Bătea vântul, asta îmi amintesc, pentru că ma gândeam că poate o să plouă. Ajuns în faţa uşii m-am blocat. Ştii, există o boală care îţi trasformă muşchii în oase. Am văzut într-un film. Cred că, de fapt, asta mi se întâmplă şi mie în alea 3 ore jumate şi acolo, în faţa uşii, pentru că efectiv nu mă pot mişca. Am stat în faţa uşii, abia respirând, fară să văd sau să simt nimic în jurul meu. Doar eu şi uşa. Apoi am auzit o cheie învârtindu-se în uşă, iar o teamă necontrolată m-a invadat.
A deschis uşa, mi-a zâmbit şi a venit lângă mine. Nu ştiam ce va face. Nu ştiam ce să fac. A închis uşa şi a mers la lift, zâmbindu-mi încă o dată. Liftul sosi, ea a deschis uşa şi a aşteptat. Eu încă stăteam în faţa uşii. Nu mai respiram. Îmi auzeam inima încetinind şi gândurile vâjâind in jurul meu. Eram şocat, speriat şi fără suflare. Ea era acolo. La 2 metri depărtare, calmă ca de obicei.
-Cobori? Sau vrei să mergem pe balcon?
02 iulie, 2010
All I know is that you're so nice. You're the nicest thing I've seen. I wish that we could give it a go... see if we could be something...
I wish I was your favourite girl and I wish you thought I was the reason you are in the world. I wish my smile was your favourite kind of smile and the way I dressed was your favourite kind of style.
I wish you couldn't figure me out, but you always wanna know what I was about. I wish you'd hold my hand when I was upset. I wish you'd never forget the look on my face when we first met.
I wish that you knew when I said two sugars, actually I meant three.
I wish that without me, your heart would break and you'd be spending the rest of your nights awake, because I was the last thing on your mind before you went to sleep.
Basically, I wish you loved me.
31 mai, 2010
Ieri am fost la tara , si, avand in vedere ca bunicul meu a primit o bicicleta noua [de dama, mov, cu un scaun groaznic si incomod si cu torpedo], bineinteles ca am incercat-o. Primul drum a fost asa, experimental, ca atunci cand mama gusta supa inaintea mea sa ma asigure ca nu-i acra, iar apoi imi spune ‘cred ca-i buna… nu stiu. Vezi si tu.’ si peste vreo 3 ore, in timp ce ceilalti mancau am plecat.
Era placut. Era soare, iar vantul imi batea in fata [si mi-a intrat o musca in ochi, de am lacrimat si nu mai vedeam nimic] dar era foarte placut. Stiam drumul ala. Acolo am copilarit deci trebuia sa-l stiu. Il stiam asa bine, incat am uitat unde duce; m-am lasat in voia lui.
Ma simteam asa de bine, de parca eram singura. Ignoram masinile care treceau grabite pe langa mine, si oamenii de pe trotuare care stiau unde duce drumul. Cu cat ma apropiam de ei, cu atat deveneau mai transparenti pana dispareau. Apoi s-au terminat casele, si erau doar niste campuri intinse. Trecusem pe langa un cal, masiv si negru, dar bland, si ma gandeam ce liber e el. Dar apoi am vazut lantul de care era legat si nu-mi venea sa cred ca unei fiinte asa puternice ii depinde libertatea de lungimea lantului care-l tinea prizonier. Trecusem si pe langa niste maci rosii, salbatici. Liberi? Nu, ii culegea un baietel, dar el nu stia ca drept repros macii aveau sa se usuce pana ajunge el acasa.
Fugeam de lume. Voiam sa las totul in urma, sa nu mai fie nimic altceva. Sa nu mai am nimic, niciun obiect de valoare. Doar bicicleta si sufletul, care nu poate fi considerat obiect, dar valoare are. Voiam sa nu mai stiu de nimeni si nimic. Sa merg asa. Sa fiu libera. Vedeam semnul ala care arata iesirea din localitate si pedalam repede, sa trec de el, de parca dincolo era libertatea absoluta. Nu ma gandeam ca dupa asta, urmeaza alt sat, cu alti oameni, alti cai si alte flori de camp. Dar apoi a inceput sa ploua, si constiinta mea, care mai avea legatura cu realitatea, a intors bicicleta si am pornit inapoi spre casa.
Imi placuse sentimental acela. Ca peste o suta de metri, dupa semnul ala, am sa fiu libera. O simteam. O stiam. Era o iluzie, stiu, dar imi placea iluzia, si as fi trait-o oricum. Ce e libertatea? Un sentiment? Un ziar? Cand putem spunde ca suntem ‘liberi’? Cand ne despartim de cineva, si ramanem singuri si ‘available’? Putem spune vreodata ca suntem liberi? A simtit cineva libertatea pe bune? Si daca da, cum a fost? Vrem si noi…
Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!
25 aprilie, 2010
Linistea profunda a inserarii este foarte ciudata. Ne simtim de parca am fi intr-o alta lume. Stam asezati alaturi, pe veranda. Incerc sa incep o conversatie, un cuvant sau doua, abia murmurate, care se pierd de indata in oceanul pustiu al tacerii. In ce limba vom putea vorbi unul cu altul? Folosim limbi diferite. Asa incat ramanem tacuti. In aceasta lume a tacerii, fiecare sunet nu face decat sa adanceasca linistea.
Din adancul intunecat al padurii, o pasare de noapte despica vazduhul cu o fluieratura ascutita; din cand in cand, cate un liliac se lanseaza in zbor cu un zgomot inabusit; taraitul greierilor suna fara oprire, metalic, tar-tar, tar-tar, iar paraul vijelios dintr-o latura a poienii nu-si opreste nici macar pentru o secunda clipoceala necontenita, apele curg si curg mai departe. Sunetele astea nu pot fi o buna tovarasie pentru fiinta umana. Ele nu fac decat sa-ti reaminteasca: esti singur.
Maitreyi Devi - Dragostea nu moare
03 aprilie, 2010
el: hey >:D<
Pauza.
ea: hi :)
el: ce faci?
ea: nimic important
el: orice faci tu e important pt mine
ea: o fi
el: >:D<
ea: ;)
Pauza.
el: esti suparata?
ea: nu
el: asa pari
ea: da?
el: aha
ea: okay
el: deci?
ea: ce?
el: esti?
ea: Doamne... nu...
el: atunci de ce vb asa?
ea: asa cum?
el: in doru’ lelii
ea: o, ma lasi?
el: vezi?!
ea: a fost o zi nasoala
el: de ce?
ea: nu conteaza :-j
el: hai zi
ea: chiar nu...
el: ok.
Pauza.
Pauza.
Pauza.
el: ne vedem azi?
ea: de ce?
el: cum adica?
ea: din ce cauza vrei sa ne vedem azi??
el: pai poate pt ca mi-e dor de tine?...
ea: okay
el: okay ce?
ea: e okay ca tie dor de mine
el: si ne vedem?
ea: umm...nu stiu...
el: hai te rog...
Pauza.
Pauza.
Pauza.
Pauza.
el: ...
ea: nu prea am chef de iesit
el: nai chef de iesit cu mine?
ea: in general.
el: vrei sa trec pe la tine?
ea: nu
el: de ce?
ea: privacy
el: fata de mine?!
ea: fata de toti
el: ce-ai?
Pauza.
ea: nimic
el: yeah, right
ea: chiar nu vreau sa vb despre asta
el: ce vrei sa fac?
ea: vreau sa ramai
el: unde?
Pauza.
ea: oriunde
el: oriunde nu e langa tine
ea: nu asta vreau
el: dar ce vrei?
ea: sa nu pleci
el: ok
Pauza.
ea: merci
el: pt?
ea: asta...
el: asta nu inseamna ca te inteleg
ea: nu trebuie
el: dar vreau
ea: asta-i altceva
Pauza.
Pauza.
Pauza.
el: ti s-a intamplat ceva?
ea: nu
el: am facut eu ceva?
ea: nu chiar
el: si de ce nu vrei sa ne intalnim?
ea: asa
el: asa cum?
ea: ...
el: cred ca ... nui o expicatie
ea: poate pur si simplu nu te vreau azi
el: nu ma vrei azi?
ea: nu stiu
el: ok
Pauza.
ea: imi pare rau
el: ca nu ma vrei azi?
ea: da
el: si cand o sa ma vrei?
ea: mai tarziu
el: I’m okay with ‘later’
ea: I know...
Pauza.
ea: te-ai suparat?
el: nu
ea: ma doare...
el: o sa treaca
ea: si daca nu?
el: o sa treaca.
ea: ii urasc
el: ‘ii uram’
ea: da
Pauza.
ea: o sa treaca
el: te iubesc.
Pauza.
Pauza.
Network error: last message could not be sent. Try again later.
ps.
nu stiu de ce am scris asta. sau cui. am scris-o cuiva? [poate chiar mie.]
nu stiu daca are vreun sens sau o semnificatie. nici nu caut. nici nu vreau sa gasesc.
nu vreau sa spun cu asta ca fetele-s niste ipocrite nebagatoare in seama, care se plictisesc repede. nu.
vreau doar sa-ti spun ca uneori am nevoie sa nu fii aici [doar acolo.] ca uneori chiar nu te vreau. si asta imi face mai mult rau mie [decat crezi tu.]
désolé.
o sa-mi treaca...
18 martie, 2010
E cald si e soare si e dupa-masa. Campul e acoperit de o zapada verde a verii. Nu sunt flori, cu exceptia unor albastrele umbrite de un stejar. Ea alearga la ele si se asaza cu fata spre ele si le miroase. El se asaza langa ea, cu spatele sprijinit de trunchiul copacului. Ea incepe sa mangaie florile, sa se joace cu ele si chiar sa le cante. El o admira facand asta, desi considera asta imaturitate:
- Stii ca nu te aud, nu?
- Ce-ti pasa tie?
Leila se intoarce pe spate, priveste frunzele purtate de vant, isi ridica bratele si incepe sa imite valsul lor pe ritmul adierii placute a vantului. El ii prinde mana stanga si ii saruta degetele. Ea si-o trage, si revine la dans. El insista: ii ia mana si ii saruta incheietura. Ea tresare si incepe sa rada. Rasul ei a ramas copil; n-a trecut prin adolescenta si nici nu s-a maturizat. Rasul ei e partea aceea din fiecare individ care ramane copil.
- Ce vrei?
- Sa-mi canti mie.
- Ce sa-ti cant? Aerosmith?
- I could stay awake.
- Taci. Tu nu poti canta.
- Just to hear you breeeaathiing...
Ea incepe sa urle, se ghemuieste si isi duce mainile la urechi:
- Atacul undelor sonore tudoriene!!
Tudor incepe sa rada. Stie ca nu poate canta, desi ii placea sa faca asta. Apoi totul se opreste. vantul trece usor peste ochii Leilei, si ea ii inchide. Tudor priveste in departare, la nimic, probabil. Undeva, cineva moare acum; undeva, un copil se naste, iar ei stau acolo, la umbra unui stejar. Atat.
El isi intoarce privirea spre stanga, si descopera, undeva, nu foarte aproape, cateva morminte uitate de vreme. Isi aminteste de Dorin. Dorul il copleseste. Inchide ochii si suspina. Isi aminteste momentele petrecute impreuna, care erau asa de putine. Copilaria lor e acum o amintire episodica a ceea ce se numeau 'jocuri'. Un topogan in parc, o minge sparta, un castel de nisip distrus. Asta e tot ce mai are de la Dorin. Plus inca niste scrisori lipside de sentimente si pline de griji, gloante si transpiratie.
Coboara langa Leila si o ia in brate. Ei nu-i place, dar stie cata nevoie are el de asta.
- Auzi?
- Cam de cand m-am nascut.
- Bine. Unde merg norii?
- Departe.
- Departe unde?
- Departe departe.
Leila se stramba la el si ii trage o palma peste piept. Tudor isi pregateste un raspuns.
- Nu pleaca nicaieri.
- Adica? se mira ea.
- Tu n-ai invatat la fizica ca nimic nu se pierde, totul se transforma?
- Am fost la filo.
- Nu conteaza.
Un moment de liniste se asterne, in timp ce ei privesc norii si isi imagineaza diferite situatii ale norilor plecand. El si-i imagineaza calatorind in jurul pamantului, mai repede decat eroii lui Jules Verne. Ea ii vede in aeroport cu geamantane si pasapoarte.
- Serios. Unde se duc?
- Nu se duc. Se aduna, si impreuna se transforma in ploaie, ca sa ne tina pe noi in viata.
Leila mediteaza putin la teoria asta, si o gaseste plauzibila:
- Ce frumos din partea lor.
- Aha...
Ar fi vrut sa-si continue ideea. Dar el nu mai simtea nici bucuria vietii, nici a ploii. O iubeste, si e fericit, dar asta nu-i face viata fericita. Viaza lui e rutina ingropata in momente. Viata lui nu mai se mai masoara in timp, ci in momente alese de el sa le traiasca, asa cum traia inainte.
Ea il cunoaste destul incat sa realizeze ca fericirea lui deplina nu mai e posibila, asa ca incerca sa faca o aglomerare de momente fericite, care ar putea constitui o perioada de timp. Tine la el, nu crede ca-l iubeste. [Sau poate...] Are nevoie de prezenta lui, mai ales cand nu-i e alaturi. Uneori ii este iubit, alteori ii este prieten. Ea ii este intotdeauna iubita.
- Leila tu ma iubesti?
- Asa ar trebui...
- Pai ar trebui, dar ma iubesti?
Un moment de tacere stanjenitor isi face aparitia. Tudor abia respira, asteptand raspunsul. Ea respira degajat, cautandu-l. Clipa devine secunda, iar secunda minut, si asta doare. E o tacere apasatoare, care te face sa auzi iarba crescand si sa simti Pamantul invartindu-se.
- Ma iubesti sau nu? isbucneste Tudor, pe un ton grabit.
- Nu stiu! Bine? Nu mai stiu...
- Cum adica? Tudor se ridica si se sprijina iar de copac. Leila isi acopera fata cu mainile. Sta acolo, iar Tudor priveste iarba. Acum o si vede cum creste. Leila isi descopera buzele, si cu un oftat incepe:
- Stiu ca te iubesc, doar ca... doar ca nu mai simt asta. Poate am uitat sau poate m-am obisnuit doar.
- Cum sa uiti sa iubesti?...
- Eu asta simt. Nu o pot explica. Nici n-as vrea sa pot sa o explic.
Tudor zambeste ironic, simtind ca si cu asta a clacat-o si simte iar nevoia de a distruge. Sau poate de a auto-distruge.
- Si atunci cum ma iubesti? o intraba, privond-o in ochii absenti.
- Cu gandul... ii raspunde inchizand ochii.
Doua minute de tacere trec, si Tudor se ridica. Ea priveste albastrelele, iar lacrimile i se vad in ochi.
- Atunci...gandul fie cu tine!
Pleaca. Asa cum pleaca de fiecare data. Fara explicatii, fara urlete, fara 'ramas bun'. Durerea i se razbuna pe suflet, si nu pe lucruri materiale. Ea ramane acolo, alintand albastrelele cu lacrimile ei calde. El nu stie ca si pe ea o doare ce simte, si ca uraste ca simte asta. In schimb, ea stie ce simte el si cum reactioneaza la ceea ce simte:
- Asta o sa te distruga. O sa ne distruga...pe amandoi...
04 februarie, 2010
Zi nasoală. Ba nu. Zi de rahat. Ajunge acasă de la biroul ei îngust și aglomerat ca și interiorul craniului șefului ei. Își trântește geanta și haina pe cuier, dar nu-l nimerește. Intră în baie și mai apoi în cada goală. Acolo poate gândi limpede.
Deci. Să recapitulăm ziua de azi. Dimineaţă mi-am uitat agenda pe birou. Pe biroul de acasă. A trebuit să mă întorc după ea. Întâlnirea de la 11.45 a fost de rahat. Investitori impertinenţi, fără scrupule sau ambiţie. La prânz m-am întâlnit cu Sanda și am mâncat o salată cu roșii putrezite pe vaporul din Cambodgia. A. Şi să nu uit că mironisiţa asta e însărcinată. Alţi bani de cheltuit pe cadourile unui ţânc, care peste 15 ani o să fie alcoolic sau un drogat la colţ de stradă. Asta sună chiar artistic. Recent, salariul meu scăzu, pentru ceva motiv pe lumea asta, cu 3 procente. Recent rămasă fară prieteni, care au hotărât să meargă la munte. Fără mine. Recent rămasă fara iubit, plecat la naiba. Cu tot cu vară-mea. În curând o să rămân probabil și fără...
Sună soneria. O dată. De două ori. Merge și deschide. În faţa ei se afișează un flăcău, cu vârsta cuprinsă între 15 și 17 ani. Poartă un fâș lung și o căciulă cu ciucure pe cap. E roșu în obraji, probabil de la vânt. De sănătos sigur nu.
- Măă...scuzaţi că vă deranjez. Băiatul o scanează în întregime, iar atunci ea realizează că nu mai are pe ea decât o cămașă până deasupra genunchilor, care lăsa sutienul să se arate în voie. Doriţi cumva o lingură?
Ea nu aude întrebarea. Se uită fix in ochii verzui ai băiatului și încă are ceva probleme cu stabilirea vârstei. Eu mă plâng că am avut o zi nasoală. Întreaga lui viaţă e nasoală. Şi zâmbește. Cum reușește?
- Lingură? baiatul îi flutură lingura albă de lemn prin faţa ochilor. Ea nu se clintește. Bănuiesc că nu...
Băiatul se îndreaptă cu capul plecat spre ușa vecinei morocănoase care are o crescătorie de pisici într-una din cele 2 camere.
- Nu vrei să...intrii?
Băiatul își ridică privirea, și o urmă de teamă se putea citi in ea, dar zâmbetul lui... Zâmbește cu acea sinceritate perfectă, de care ne temem cu toţii și căruia îi spunem prostie.
- Şi ce să fac înăuntru?
- Bună întrebare, îi zâmbește și ea, dar nu la fel de sincer, și deschide ușa mai mult.
Băiatul se întoarce înapoi spre apartamentul ei. Ea merge cu spatele câţiva pași și îi face loc lui. Băiatul se oprește în hol, își pune rucsacul cu linguri și alte chestii jos, și începe să se descalţe. Ea merge în bucătărie și se așază pe scaunul cel mai apropiat de geam. Băiatul la celălalt capăt la mesei, cu mâinile încrucișate pe masă, uitându-se la ea. Ea stă cu spatele pe perete și cu braţul pe masă, așadar el îi poate vedea doar profilul, luminat de 3 raze de soare care se strecoară printre jaluzelele bej.
- Ţi-e foame? întreabă ea uitându-se la bec.
Băiatul e uimit de întrebare, dar totuși parcă asta aștepta.
- Credeţi că ar trebui...
- Ti-e foame sau nu? 3 secunde mai târziu își întoarce privirea spre el. Băiatul, copleșit de profunzimea privirii ei obosite, dar totodată blânde, aprobă scurt din cap.
Ea deschide, fără să se întoarcă, frigiderul și scoate din el un castron din plastic. Apoi se întinde și îl bagă în cuptorul cu microunde, și butonează, iar apoi acesta începe să scoată sunete, ca orice cuptor cu microunde. Băiatul pare nedumerit și privește fascinat la geamul cuptorului.
- Tehnologie modernă. Câţi ani ai?
- Nu vreţi să știţi întâi cum mă chiamă? uitându-se la geam.
- Nu vreau să știu cum te chiamă. Vreau să știu câţi ani ai?
- De ce? Ce vreţi să-mi faceţi? tot la geam se uită.
- Măi băiete...
Băiatul își întoarce privirea, intersectându-se cu a ei: 3 secunde. 7. 13. 27. Cuptorul cu microunde anuntă că și-a terminat treaba. Încă 4 secunde... Ea se întinde să scoată castronul iar apoi i-l dă lui.
- Mulţumesc.
Băiatul începe să mănânce cu poftă, dar nu se grabește, sperând că astfel își ascunde foamea în faţa ei. Ea zâmbește, bucurandu-se de bucuria lui. O fi un copil bun...
- 18. Puteţi să-mi faceţi ce vreţi. De ce nu vreţi să știţi cum mă chiamă?
- Nu vreau. Nu azi.
- Altădată aţi fi vrut?
Evită întrebarea. Altădată nu te-aș fi chemat înăuntru.
- Dumneavoastră...
- Hai mai lasă-mă cu pronumele astea de politeţe, câţi ani crezi că am? Cincizeci?
- Nu știu, că asta vroiam să vă întreb.
- Tu ai cam mult tupeu...
- Nu numai eu....
- Ce vrei sa spui cu asta?
- Păi, stai la masă cu un străin cu vreo zece, doișpe ani mai mic ca tine, fără pantaloni și cu sutienul la vedere, și fără nicio urmă de...rușine.
E surprinsă de răspunsul lui. Își strânge în zadar cămașa în jurul trupului zvelt.
- Nu-i nevoie, că areţi bine.
Se întoarce la el și îi zâmbește ironic. Deschide un dulăpior și începe să-și caute o ţigară. O găsește, o aprinde, și se lasă învaluită de fumul gri.
- De când faci chestia asta?
- Ce?
- Asta...cu lingurile?
- De mult.
- Şi când n-o s-o mai faci?
- Când o altă domnișoară o să-mi dea macaroane cu brânză încălzite cu tehnologia modernă.
- Şi crezi că o să fie curând asta?
- Nu.
- De ce?
- Nu-s multe ca tine.
Doamne cât a așteptat să audă asta. Şi nici măcar nu știa că vroia să o audă. Şi acum că a auzit-o nu știe ce să facă. Își termină ţigara și o stinge în scrumieră. Se întoarce cu tot corpul spre el, rezemându-și capul in palma stângă, și palma
- Mulţumesc.
- Aha...
Ea îl privește pe el, el privește spre robinet, apoi în pământ și își drege vocea.
- A. Ţi-e sete?
- Păi...nu vreau să...
- Normal că ţi-e sete, ce proastă sunt.
Se ridică și se întinde după un pahar. Băiatul se ridică și el să o ajute, dar ea reușește și singură. Îi umple paharul cu apă, i-l întinde, și se sprijină cu mâinile și spatele de marginea chiuvetei. Băiatul termină paharul cu apă, îl pune pe masă și o privește cu un fel de îţi sunt recunoscător în ochi, care e mai mult decât un simplu mulţumesc.
- Ar trebui să plec.
Ea își trece mâna prin păr, si îl aprobă cu o privire caldă. Băiatul se încalţă repede, își ia sacoșa și iese. Ea adoptă aceeași poziţie pe care o avea când a deschis ușa. Băiatul face 3 pași apoi se întoarce spre ea.
- Nu știu ce ar trebui să spun.
- Nu îmi vinzi și mie o lingură?
- Vrei o amintire de la mine? îi întinde lingura.
- Cât?
- Nimic.
- Termină, îi întinde 5 lei.
- Nu...
- Termină, îl mângâie pe obraz și îi zâmbește. El îi zâmbește la rândul lui și se îndreaptă spre scări. Nu mai mergi la... și arată spre ușa vecinei.
- Nu.
- De ce?
- Nu vreau să-mi strice ziua asta.
Zâmbesc amândoi. Se despart, el îndreptându-se spre scări, ea spre cada goală...
16 ianuarie, 2010
12 ianuarie, 2010
02 ianuarie, 2010
Deschide plicul și citește: “Ne pare rău pentru pierderea suferită.” Închide ochii, și se roagă ca atunci când îi va deschide va citi “Sunt bine, dar nu pot veni acasă.” Măcar atât. Un amărât de ‘bine” și un nenorocit de “sunt”. Dar nu. Scrisoarea refuză; ii place mai mult scrisul imprimat decât creionul. Îl urăște pe Tudor. Tudor urăște scrisoarea. O urăște dinainte să o fi primit. Urăște mesajul ei și ideea de “oficial”. Scrisorii îi plac toate în schimb.
Deschide ochii și lacrimi invadează negrul lor. Cad pe scrisoare, o udă și împrăștie cerneala neagră. Creionul nu l-ar fi împrăștiat. Se ridică, pune scrisoarea în plic, plicul pe birou. O ameţeală îl copleștește, picioarele intră într-un nisip imaginar, o ceaţă groasă îi înfruntă privirea, o durere îi străbate întreg capul. Ceva a pus stăpânire pe el. Ceva – durerea, frica, pierderea, suferinţa, golul. Ceva îl controlează. Leșină.
ps: la multi ani.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)