Cred că te-ai speriat când m-ai văzut cu foarfeca în mână în dormitorul nostru, unde nimic nu mai părea să fie întreg [nici măcar eu]: bucăţi de poze pe covor şi pe pat, haine sfâşiate de lamele foarfecii, lampa mea de pe biroul tău spartă, rujuri aruncare peste tot, dâre de culoare fără rost sau gust, amintiri împrăştiate. Da. Erai speriat. Am citit asta pe chipul tău, în ochii tăi [lucru pe care nu-l pot face prea des]. Te uitai în ochii mei albaştri şi nu înţelegeai [ochii mei albaştri pe care nu i-ai cunoscut].
Lasă-mă să-ţi explic. Am început să caut ceva, fără să ştiu exact ce. Apoi mi-am dat seama. Căutam ceea ce ne leagă, aşa că am distrus tot ce compunea ascunzişul nostru cel mai intim. Am spart şi am rupt tot ce mi-a fost la îndemână, dar n-am găsit ce căutam. Ştii, se spune că te poţi desprinde într-un ‘corp astral’ şi să călătoreşti cu el prin spaţiu. Acest corp ireal se leagă de adevăratul tău trup printr-un firicel argintiu, care cauzează moartea dacă se rupe. Asta căutam şi n-am găsit. Un firicel argintiu. [L-ai ascuns?] Ţi-am fost corp astral de când te-am cunoscut. N-am nimic al meu. Nici măcar corpul fizic, pentru că acela eşti tu, dragule. Eu sunt doar un biet ‘corp astral’? Măcar există aşa ceva?
N-am nimic. Am pierdut totul. Nu mi le-ai luat tu. Nu, nu te învinovăţesc, căci le-am dat de bună voie, pentru că te aveam pe tine şi n-am crezut că o să am nevoie de mai mult. Părea că şi tu ai făcut la fel. [Părea doar.] Ai început să te realizezi, iar eu te-am susţinut. Întotdeauna. Îţi dădeam un impuls, un ‘şut în fund’ cum spuneai tu. De asta aveai nevoie [de mine]. [Ca să-ţi dau] Şuturi în fund. Îţi dădeam întotdeauna ideile, iar tu le terminai bucuros şi luai toate mulţumirile. Mie îmi era de ajuns să te văd fericit şi satisfăcut de creaţia ta [dar uitai mereu a cui a fost ideea.] Ei bine, mi-a ajuns. Vreau să fiu şi eu mulţumită şi apreciată pentru munca mea, pentru ideile mele [pentru ce am făcut din tine.] Nu vreau să facem schimb de locuri, vreau să fiu independentă. Doar eu şi imaginaţia mea.
A fost singura mea idee care nu ţi-a plăcut şi ai respins-o. M-ai blocat in lumea ta. Lumea ta plină de accidente, spitale, incendii, inundaţii, certuri şi bătăi. [lumea ta urâtă] Mi-ai spus că trebuie să rămân, pentru că orice om normal şi întreg la cap este aici [în lumea reală]. M-am opus, dar tu nu ai văzut asta. Erai prea ocupat cu treburile tale ‘reale’ [şi-ai început să mă uiţi]. Mi-am construit o lume a mea [în care tu nu erai] şi am început să-mi petrec din ce în ce mai mult timp acolo. Era aşa plăcut… Puteam face orice, şi nimic nu mă putea împiedica. Puteam construi oraşe din nisip şi oameni din culori. Puteam să cant fără să-mi spui că îmi lipseşte talentul. Puteam să alerg fără să mă gândesc la destinaţie. [Şi aveam un corp al meu] În ‘realitate’ am început să te ignor, să nu te mai ascult, să fac ce vreau. Şi atunci i-ai chemat pe ei.
De când i-ai lăsat să mă ia, e totul alb: camera, patul, fereastra, becul, [eu] ei. Vin în fiecare zi cu câte o pastilă [bineînţeles] albă cu care mă ţin ‘în realitate’. Adică fac treaba ta, dragule, dar şi-o fac mult mai bine. [Te-au depăşit, dragule!] Nici în somn nu pot trece în lumea mea, fără voi. Altă pastiluţă, mică dar eficientă, îmi calmează somnul şi îmi înlătură visele.
Nu m-ai cunoscut. Ba nu. Greşesc. Ai încetat să mă cunoşti. Când ne-am întalnit pentru prima dată aveam impresia că ne cunoaştem dintotdeauna, iar tot ce vom avea de făcut este să fim fericiţi [împreună]. Timpul te-a schimbat. Ai devenit prea ocupat de persoana ta şi de ce aveai tu de făcut, iar eu am dispărut încet. M-am refugiat în ideile mele, care te-au dus departe. Am uitat şi eu de mine. Prietenii tăi au devenit ai noştri, iar ai mei au dispărut. [I-am lăsat să dispară] Mi-a fost teamă să-mi amintesc de mine, fiindcă ştiam că nu mai am nimic. Încă mi-e teamă. Dar mi-a ajuns.
Am obosit. Am obosit de atâta realitate, atâtea pastile şi de atâta alb.Vreau să plec. [Lăsa-ţi-mă să plec!] Am nevoie de culoare, de muzică şi de căldură. Doamne, cât îmi lipseşte căldura soarelui. Până şi de ploaie mi-e dor. Mi-e dor de tot ce nu-ţi aparţine, iubitule. [Mi-e dor de mine!] Aşadar, eu plec. Plec în lumea mea. Ştiu că acolo nu vei veni. Realitatea e prea importantă pentru tine. Crezi că nu pot pleca? Ei bine, pot. Am destule pastiluţe mici şi albe, care să nu mă mai lase să mă întorc din lumea mea.
În sfârşit, adio! Te-am iubit.
Pornim amândoi, cu ochii închişi, spre mâine…