Nu ştiu ce a fost
în capul meu când m-am gândit că e ok să citesc despre PTSD acum. Ştii cum se
spune despre studenții de la medicină că devin ipohondri în sesiune? Ei bine eu
sunt sigură că devin anxioasă de fiecare dată când pleci… Citind, mi-au căzut
ochii asupra cuvantului “pierd”. Eu? Ei? Cine? Şi poate mai important, pe cine?
Eu pe tine? Eu pe noi? Noi pe noi? Probabil. Posibil. În definitiv, care e
diferența dintre “probabil” şi “posibil”? Cred că am învățat la un curs de genetică,
dar oricum e irelevant acum.
Şi de fiecare dată când pleci, eu
urmez aceeaşi rutină: îmi pun lucrurile din cameră la loc. Pernele, pătura,
foile de pe care învățam, iar într-un moment de pauză râdeam. Sau râdeam şi
cand nu mai aveam aer, învățam puțin. Arunc ambalajele goale de sărățele sau
stafide glazurate şi spăl cănile de cafea. Iar la final, îmi pun în ordine
sufletul. Sau cel puțin încerc. Căci de fiecare dată îmi amesteci piesele
puzzle-ului cu altele care nu aparțin de mine şi iei cateva din ale mele. Şi nu
ştiu ce să fac cu ele. Iar eu rămân, de fiecare dată, tot mai puțin „eu”.