.jpg)
Dalai Llama, when asked what surprised him most about humanity, said: “ Man. Because he sacrifices his health in order to make money. Then he sacrifices money to recuperate his health. And then he is so anxious about the future that he does not enjoy the present; the result being that he does not live in the present or the future; he lives as if he is never going to die, and then dies having never really lived.”
Ploaia este ultimul mijloc gasit de natura pentru a-si face simtita prezenta in orasele noastre. Stefarii nu tin umbra sgarie-norilor, renii ar fi calcati de masini pe autostrada, iar berzele renunta la a-si mai face cuib pe stalpii electrici. Ploaia este trimisa sa reprezinte regnurile vegetal, animal si mineral in cadrul civilizatiei noastre. Ea le apara interesele si, daca pagubele aduse de om sunt prea importante, le razbuna.
 |
| franklyn. |
Nu era întâia oară când îl auzeam spunând asta şi nici nu era singurul om care o spunea. Atât de deseori am auzit exclamaţia asta, încât am impresia, falsă desigur, că în ţara mea pâinea e supremul scop al oricui şi măsurătoarea tuturor valorilor sufleteşti. “Vreau să mănânc şi eu o pâine” [şi nimic altceva]. “A mâncat pâine în casa mea.” “Dă-i şi lui, acolo, o pâine.” Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să câştige cât mai multe pâini, izbânda în viaţă si-o apreciază după numărul de pâini de care dispune. Iar maximul de altruism constă în satisfacţia “de a da şi altuia să mănânce o pâine de pe urma ta” [dar nu mai multă, “că se obrăzniceşte”]. Ţară a grâului şi a foamei cornice în trecut, trăieşte şi acum sub obsesia pâinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conştiinţei, orice dramă în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul “luptei pentru existenţă”, căci viaţa, infinit mai uşoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca şi pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit şi pentru cei care vor să rămână cinstiţi, decât oriunde în lume. De altfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care imi confirmă şi mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică ştiinţifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are “să-l facă să se predea prin foame” şi a manevrat aşa încât a izbutit.
Am nouazeci de ani. Sau nouazeci si trei. Ori una, ori alta.
La cinci ani, stii si cate luni sunt de cand te-ai nascut. Chiar si la douazeci de ani stii ce varsta ai. Am douazeci si trei de ani, spui, sau poate douazeci si sapte. Insa dupa treizeci incepe sa se intample un lucru ciudat. La inceput e doar o usoara poticneala, o clipa de sovaiala. Cati ani ai? A, am... incepi increzator, insa apoi te opresti. Aveai de gand sa spui treizeci si trei, insa nu e adevarat. Ai treizeci si cinci. Dupa care te simti aiurea, fiindca te intrebi daca asta e oare inceputul sfarsitului. Care este, fireste, insa vor trece cateva decenii bune pana o vei recunoaste.
Incepi sa uiti cuvinte: iti stau pe limba, insa, in loc sa se desprinda in cele din urma de unde sunt lipite, raman acolo. Te duci sus sa iei ceva, insa, in clipa cand ajungi acolo, nu mai stii ce cautai. Iti strigi copilul cu numele tuturor celorlalti copii ai tai si chiar si cu cel al cainelui, pana cand ti-l amintesti, in fine, pe al lui. Uneori, uiti ce zi a saptamanii este. Si, in cele din urma, uiti si anul.
De fapt, nu e neaparat vorba ca as fi uitat una sau alta. Ci mai degraba ca am incetat sa mai tin minte lucrurile. A venit si noul mileniu, asta stiu - atata agitatie si stres pentru nimic, toti tinerii aia care tataiau din buze ingrijorati si cumparau conserve fiindca cineva a fost prea lenes sa lase suficient spatiu pentru patru cifre si nu a lasat decat pentru doua - insa nu stiu daca a fost luna trecuta sau acum trei ani. Si, de fapt, ce conteaza? Care e diferenta dintre trei saptamani sau trei ani ori chiar si trei decenii de fasole batuta, tapioca si rufarie de corp Depends?
Am nouazeci de ani. Sau nouazeci si trei. Ori una, ori alta.
Aş fi putut. Nu vom ajunge niciodată să înţelegem semnificaţia acestor vorbe. Căci în toate momentele vieţii noatre există lucruri care s-ar fi putut întâmpla, dar până la urmă nu s-au întâmplat. Există clipe magice care trec neobservate şi – brusc – mâna destinului ne schimbă universul.
Linistea profunda a inserarii este foarte ciudata. Ne simtim de parca am fi intr-o alta lume. Stam asezati alaturi, pe veranda. Incerc sa incep o conversatie, un cuvant sau doua, abia murmurate, care se pierd de indata in oceanul pustiu al tacerii. In ce limba vom putea vorbi unul cu altul? Folosim limbi diferite. Asa incat ramanem tacuti. In aceasta lume a tacerii, fiecare sunet nu face decat sa adanceasca linistea.
Din adancul intunecat al padurii, o pasare de noapte despica vazduhul cu o fluieratura ascutita; din cand in cand, cate un liliac se lanseaza in zbor cu un zgomot inabusit; taraitul greierilor suna fara oprire, metalic, tar-tar, tar-tar, iar paraul vijelios dintr-o latura a poienii nu-si opreste nici macar pentru o secunda clipoceala necontenita, apele curg si curg mai departe. Sunetele astea nu pot fi o buna tovarasie pentru fiinta umana. Ele nu fac decat sa-ti reaminteasca: esti singur.
Maitreyi Devi - Dragostea nu moare
"O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti greu, la inceput, sa-ti placa femeia fara de care mai tarziu nu poti trai. Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica. Inabusi in tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic pe urma.
Iti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, iti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pana la moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat de acasa si esti necontenit ingrijorat sa nu i se intample ceva... Te strapunge ca un stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire cand, dupa greutati materiale si umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca de placere.
Ei bine, intr-o zi vine femeia aceasta si-ti spune ca toate astea trebuie sa inceteze pana maine la ora 11.35, cand pleaca la gara. [...] Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia inapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului.
Niciun doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti uniti, caci le-ar ucide pe amandoua."
Camil Petrescu - "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"
O femeie isi da sufletul si pe urma si-l reia intact. Si de ce nu? Are drept sa ia inapoi exact cat a dat.
