Nu era întâia oară când îl auzeam spunând asta şi nici nu era singurul om care o spunea. Atât de deseori am auzit exclamaţia asta, încât am impresia, falsă desigur, că în ţara mea pâinea e supremul scop al oricui şi măsurătoarea tuturor valorilor sufleteşti. “Vreau să mănânc şi eu o pâine” [şi nimic altceva]. “A mâncat pâine în casa mea.” “Dă-i şi lui, acolo, o pâine.” Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să câştige cât mai multe pâini, izbânda în viaţă si-o apreciază după numărul de pâini de care dispune. Iar maximul de altruism constă în satisfacţia “de a da şi altuia să mănânce o pâine de pe urma ta” [dar nu mai multă, “că se obrăzniceşte”]. Ţară a grâului şi a foamei cornice în trecut, trăieşte şi acum sub obsesia pâinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conştiinţei, orice dramă în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul “luptei pentru existenţă”, căci viaţa, infinit mai uşoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca şi pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit şi pentru cei care vor să rămână cinstiţi, decât oriunde în lume. De altfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care imi confirmă şi mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică ştiinţifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are “să-l facă să se predea prin foame” şi a manevrat aşa încât a izbutit.
Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război