Mi-am spus ca anul asta voi scrie cel putin o data pe saptamana aici. well...here it is - un rezumat al vacantei: Viaţa de student Înainte de vacanţă: Voi citi cel puţin 500 de pagini din bibliografie, voi lucra la cele 5 proiecte. După vacanţă: Am terminat de citit un roman autobiografic, am intenţionat sa lucrez la proiecte. Aşteptări pentru viitorul apropiat: VREAU O MINUNE! nu se poate sa mai fie vacanta o data?...
Nu ştiu ce a fost
în capul meu când m-am gândit că e ok să citesc despre PTSD acum. Ştii cum se
spune despre studenții de la medicină că devin ipohondri în sesiune? Ei bine eu
sunt sigură că devin anxioasă de fiecare dată când pleci… Citind, mi-au căzut
ochii asupra cuvantului “pierd”. Eu? Ei? Cine? Şi poate mai important, pe cine?
Eu pe tine? Eu pe noi? Noi pe noi? Probabil. Posibil. În definitiv, care e
diferența dintre “probabil” şi “posibil”? Cred că am învățat la un curs de genetică,
dar oricum e irelevant acum.
Şi de fiecare dată când pleci, eu
urmez aceeaşi rutină: îmi pun lucrurile din cameră la loc. Pernele, pătura,
foile de pe care învățam, iar într-un moment de pauză râdeam. Sau râdeam şi
cand nu mai aveam aer, învățam puțin. Arunc ambalajele goale de sărățele sau
stafide glazurate şi spăl cănile de cafea. Iar la final, îmi pun în ordine
sufletul. Sau cel puțin încerc. Căci de fiecare dată îmi amesteci piesele
puzzle-ului cu altele care nu aparțin de mine şi iei cateva din ale mele. Şi nu
ştiu ce să fac cu ele. Iar eu rămân, de fiecare dată, tot mai puțin „eu”.
Azi am fost in vizita la targul Agraria de la Expo, cu speranta ca o sa pot sa-mi cumpar un pui de gaina de o zi. Nicio sansa. Oricum erau toti vanduti deja. Oh well, macar am vazut multe dragalasenii ca iepurasii din poza, dar si alte animale mai putin dragalase ca taurul de mai jos [care apropo, avea 1250 kg].
M-am gandit ca daca tot e asa frumos afara [deocamdata] si imediat e si vacanta si am ceva mai mult timp liber, sa fac o 30 days challenge. Am gasit pe Stumble upon cateva, iar prima pe care o sa o fac [sper ca nu si ultima] e sa fac o poza in fiecare zi. so here you go:
profitand de vremea buna, cum spuneam, eu si prietenul meu ne-am facut frumos pachetul cu mancare [cu de toate de la slanina la briose :D] si am mers la picnic, in livada palocsay. cel mai dragut si totodata amuzant lucru a fost ca, spre seara, uitandu-ne peste programul de la cinema victoria, ne-am dat seama ce zi e astazi: aniversarea noastra [2 ani si 3 luni, pt curiosi :) ]. awesome unplanned anniversary was awesome. si o piesa draguta pt ziua asta super draguta.
Ieri am urcat pe cu liftul impreuna cu vecinul de deasupra. In minutul in care am urcat cele 10 etaje, mi-a spus de unde vine numele strazii pe care se afla facultatea mea.
aşteptasem, probabil, de prea mult timp asta. şi acum m-am aruncat, stȃngace şi inconştientă, în tumultul acesta de vise, aşa-zise, “împlinite”. dar nu ştiu dacă vreau să fiu aici, dacă vreau să plec sau mi-e bine aşa. problema e că nu văd nicio ieşire. nici nu ştiu unde s-o caut.
In primul rand, sa iti explic cum sta treaba. Asta e o chestie pe care am inceput-o undeva intre Craciun si Revelion, anul trecut. Si in capul meu suna muult mai bine si ii gasisem la un moment dat un titlu mai dragut. dar am uitat. De ce n-am scris-o decat acum? Pai pentru ca nu stiam cum sa o incep. si dupa ce am inceput-o mi-a fost lene. si dupa ce nu mi-a mai fost lene nu mai stiam ce sa scriu. asa ca am scris cand am putut si cand am vrut si de-asta a durat atat.
okay. asta contine ce as vrea eu de la un eventual 'lover'. si nu am scris chiar tot. ca as mai fi putut scrie. si da, ma multumesc si cu mai putin. nu mult mai putin. putin mai putin. am scris asta in engleza pentru ca am descoperit ca imi plac foarte mult cuvintele 'random' si 'awkward' desi nu le-am folosit foarte mult. dar am scris in engleza pentru ca mi se parea ca suna mai bine. si nu ma corecta dpv gramatical, ca stiu ca nu-i cea mai buna scriere pe care ai citit-o.
atat. enjoy. :)
I want him to be cute. not incredibly handsome. just cute. I want him to tell me stuff I never heard about. and to be smart. not unbelievably intelligent. just smart. I want him to speak Italian or German or Russian, so he'd tell me things I don't understand and then he'd lie about their meaning. I want him to lay on the floor and listen to music with me. I want him to make me laugh and to hug me at random moments. I want him to share his food and his drinks and his ice-cream with me. I want him to tell me quotes I don't know, because he'd know I love quotes. I want him to watch House and CSI with me. I want him to hold my hand when I'm upset and to tell me that it's gonna be okay. I want him to sing Damien Rice's songs with me. I want him to help me with my homework. I want him to spend half an hour explaining me stuff I don't really care about. I want him to tickle me, so I'd laugh so hard that my stomach would hurt. I want him to tell me everything he likes and dislikes, because I think it's important to know and I can't read minds. I want him to like my best friends and to enjoy hanging out with us. I want us to dance like retards. I want him to play Hercules or Jazz Jack Rabbit or Bomberman with me. I want him to read what I write and to honestly tell me his opinion. I want him to poke me. And to play with my hands and hair. I want him to invent words with me. I want him to be my part-time lover and my full-time friend. I want him to do things I don't like [like biting me or splashing me] because he'd know that somehow I love it when he does that. I want him to philosophize with me. And to sing songs without actually knowing the lyrics. I want him to go out with his friends and then tell me everything about it. I want him to know my parents, so they could trust him. I want him to call me just because. I want him to play tag with me. I want him to know that I'd rather wake up early than stay up late. I want him to wrestle with me. I want him to read the books I love. I want him to pay attention to my favorite songs, because the lyrics sing words I can't say. I want him to trust me enough to tell me stuff about him that nobody else knows. I want him to make me so angry that I'd kick him with my fists and legs and then he'd hold me in his arms until I'd stop crying. I want him to make me tea when I'm sick. I want him to talk about physics with me, because that's the only science which I actually like. I want him to let me drive his car [if he has one], even though I can't drive. I want him to toy-fight with me. I want him to leave me. And then to come back the next day, saying he was wrong and that he missed me. And that he was also sorry. I want us to go out to have coffee and to let me have one of his sugars, so I'd eat it. I want him to kiss me on the forehead and on the neck. I want us to do stupid things together, like going to the sea-side in December. I want him to sleepover. And to watch me sleep, because he'd know that if he touches me, I'll wake up. I want him to encourage me to do things I wouldn't do, because I was scared. I want him to count the stars with me. I want us to cook together. And to play with stray dogs. I want him to take pictures of me just because. I want him to make fun of the fmylife posts with me. I want him to laugh at me and then to kiss me, saying that he was actually just kidding. I want him to admire my earrings and my necklaces. I want him to proudly wear the bracelets I made for him. I want him to tell me I look pretty at random moments. I want him to race against me. I want him to wipe my tears away, even if he was the one to cause them. I want him to 'steal' stuff from me. I want him to borrow me his T-shirts, so I could wear them as PJ's. I want him to take care of me. I want him to wonder through shops with me without buying anything. I want him to be passionate about something I'd find interesting, so he'd keep telling me things about that something. I want him to let me draw or write on this arms, because I was bored. I want him to go with me wherever I want to, whenever I want to. I want him to hang up on me, so then I'd hang up on him. I want him to argue with me, so then we wouldn't talk to each other, just to see which one of us would say something first. I want him to simply hold my hand and take me for a walk.
I want myself to feel happy and fulfilled when I'm with him.
I want him to exist. And if he does, I want him to find me.
Ieri am fost la tara, si, avand in vedere ca bunicul meu a primit o bicicleta noua [de dama, mov, cu un scaun groaznic si incomod si cu torpedo], bineinteles ca am incercat-o. Primul drum a fost asa, experimental, ca atunci cand mama gusta supa inaintea mea sa ma asigure ca nu-i acra, iar apoi imi spune ‘cred ca-i buna… nu stiu. Vezi si tu.’ si peste vreo 3 ore, in timp ce ceilalti mancau am plecat.
Era placut. Era soare, iar vantul imi batea in fata [si mi-a intrat o musca in ochi, de am lacrimat si nu mai vedeam nimic] dar era foarte placut. Stiam drumul ala. Acolo am copilarit deci trebuia sa-l stiu. Il stiam asa bine, incat am uitat unde duce; m-am lasat in voia lui.
Ma simteam asa de bine, de parca eram singura. Ignoram masinile care treceau grabite pe langa mine, si oamenii de pe trotuare care stiau unde duce drumul. Cu cat ma apropiam de ei, cu atat deveneau mai transparenti pana dispareau. Apoi s-au terminat casele, si erau doar niste campuri intinse. Trecusem pe langa un cal, masiv si negru, dar bland, si ma gandeam ce liber e el. Dar apoi am vazut lantul de care era legat si nu-mi venea sa cred ca unei fiinte asa puternice ii depinde libertatea de lungimea lantului care-l tinea prizonier. Trecusem si pe langa niste maci rosii, salbatici. Liberi? Nu, ii culegea un baietel, dar el nu stia ca drept repros macii aveau sa se usuce pana ajunge el acasa.
Fugeam de lume. Voiam sa las totul in urma, sa nu mai fie nimic altceva. Sa nu mai am nimic, niciun obiect de valoare. Doar bicicleta si sufletul, care nu poate fi considerat obiect, dar valoare are. Voiam sa nu mai stiu de nimeni si nimic. Sa merg asa. Sa fiu libera. Vedeam semnul ala care arata iesirea din localitate si pedalam repede, sa trec de el, de parca dincolo era libertatea absoluta. Nu ma gandeam ca dupa asta, urmeaza alt sat, cu alti oameni, alti cai si alte flori de camp. Dar apoi a inceput sa ploua, si constiinta mea, care mai avea legatura cu realitatea, a intors bicicleta si am pornit inapoi spre casa.
Imi placuse sentimental acela. Ca peste o suta de metri, dupa semnul ala, am sa fiu libera. O simteam. O stiam. Era o iluzie, stiu, dar imi placea iluzia, si as fi trait-o oricum. Ce e libertatea? Un sentiment? Un ziar? Cand putem spunde ca suntem ‘liberi’? Cand ne despartim de cineva, si ramanem singuri si ‘available’? Putem spune vreodata ca suntem liberi? A simtit cineva libertatea pe bune? Si daca da, cum a fost? Vrem si noi…
Duminica dimineata. Frig, vant. In Fouras [Franta] unde, daca ai noroc, dai peste un batranel care iesise pe terasa sa citeasca ziarul si sa-si bea cafeaua. In rest nimeni. Ne-am facut bagajele, sau mai bine zis ne-am indesat toate lucrurile in valiza [care parea incapatoare acasa] si am mers toate la masa. Nimeni nu lipsea. Nici macar tipul care facea pe clown'ul. Mancam toate tacute, cu gandul ca iar n-a fost destul. Am muncit iar toata vara ca in acele 5-6 minute sa nu reusim sa traim la maxim fiecare miscare. Cu gandul ca iar vom auzi imnul Bosniei, si nu 'Desteapta-te, romane!'. Stiam ca luasem medalie, dar argintul nu ne multumea. Vroiam mai mult. Meritam mai mult. Dar parea ca cineva nu tinuse cu noi.
Pe autocar, pe drum spre plaja unde se tinuse campionatul, ascultam la radio Mika - We are golden. Si parca acea putina speranta incepea sa prinda forma si curaj.
Era timpul premierei. Moment of truth. Ramasesera primele 3 locuri. Inca imi amintesc clar ceea ce urmase. Alan: 'which one is the champion: montenegro, bosnia or romania?' Totusi nu puteam sa ne impacam cu ideea ca am luat locul doi. Pentru noi era imposibil pentru ca simteam. Ceva. Niciuna nu stia ce. Dar era ceva acolo ceva ce nu ne lasa sa ne impacam cu ideea de first ones to lose. Trebuia sa spuna locul 3. 'And the bronze medal goes to...montenegro!' Sincer, nu era cine altcineva sa o ia. Ramasesem noi si Mostar. Imi venea sa plang. Asa, din senin. Altele plangeau deja cand auzisera ca Madness Junior au luat locul 1. 'The silver medal goes to Bo...' atat am auzit si toate am isbicnit in plans, in urlete si scuturat de pomponi. Era euforie totala in jurul meu. Al nostru. Nimeni nu cred ca poate simti ce am simtit noi atunci, mai ales ca noi crezusem ca nu suntem campioane.
'And the european champions of 2009 are Madness UMF Romania!' 3 echipe de junioare, 2 echipe de cadete, parinti si noi urlam, aplaudam si plangeam, toate deodata, ca o echipa [ceea ce si suntem]. Urma sa mergem la masa, dar cui ii mai pasa de mancare [nici macar mie!] cand la gat ni se puneau medaliile de aur. Primarita [care ne punea medaliile] era uda pe obraji de la plansul nostru si probabil avea si ceva urme de fard, tot de la noi. Misu statea in spatele ei si cand ne vedea cum plangem si cum o strangem in brate pe biata femeie, zambea cu o expresie 'uite-le pe astea cum m-au crezut ca au luat locul 2'.
Am ramas apoi doar noi si Zagreb [campioanele la baton] ca sa facem poze si o ceremonie de inmanat medalii si pomponi.
Eu nu am luat locul 1 pana acum la Europene. Si ma bucur ca l-am luat cu voi, si nu cu altele. Ma bucur ca am plans impreuna si am fost asa 'simpatice' in momentele alea de extaz. Ma bucur ca am mers impreuna 2600 de km sa le aratam cat am muncit toata vara [si nu numai]. Ma bucur ca v-am impletit parul, chiar daca ma dureau mainile. A meritat. Tot. Mancarea proasta, dormitul in autocar, coada la baie, picioarele umflate si batoanele in cap.
Just came back from my last trip to Italy. As I got there, I knew. There was no another one. This was...just...just it. I kinda had fun. What could I wish more? Away from this sad yet beautiful country, sea, sand, shopping, music, pizza, sun, ice cream.
First days were good. Great I could say. I had nothing to do but to lay in the sun and enjoy the great weather and the sea. Then I started to miss home. Miss my friends. Miss dancing. Trainings. Late nights reading or watching House MD. Playing with Liam, my mobile. Talking to that guy I never actually met. Reading my friends' blogs and see what they've been up to lately. Talking on the phone with my best friend like forever [we always do that].
And I wanted so bad to come back home. But then I wondered: go home...to what? 'Got no friends, got no lover' as a Placebo song sais. No one to call at 4 AM without being scared of the thought that I might wake him/her up and wonder if she/he would answer. No one to actually care when they listen to my breakdowns.
Just when I thought that this holiday would be over, so I could finally get back home there was this 20 something years old black guy. I don't regret meeting him, because he made me smile. He was the best part of the last 2 weeks. And no, I don't regret not seeing him ever again. I just enjoyed that few smiles, that couple of looks. And it was enough.
I am a complicated, missunderstood, misguided type of girl. I don't trust people, because they hurt me over and over again. I am afraid of this world and what it could turn me into. I don't want to die, but I ain't keen on living either and I need to feel real love. I do.
[I'm sorry if you don't agree, or if you didn't know I feel this way. But I do. And there's nothing we can do about it.]
You can't find a reason. Cant' find a meaning in it, because sometimes there isn't any. Sometimes...this is all there is...
Daca ar fi sa pastrezi 10 'articole' sau mai putin din viata ta, care ar fi acelea? Te-ai intrebat vreodata? Eu doar dupa ce am vazut filmul '10 items or less' [foarte tare film BTW]
10 items or less - keepers [mine]:
1. familia
2. prietenii foarte apropiati
3. muzica
4. ploaia
5. amintirile
6. soarele
7. zambetele
8. imbratisarile
9. dansul
Tu? hai...10 articole sau mai putin - pastraturi :]
iGPBPwONl!l3g~~60_35.JPG)
