wishful thinking. [sau love song for no one 2.]

In primul rand, sa iti explic cum sta treaba. Asta e o chestie pe care am inceput-o undeva intre Craciun si Revelion, anul trecut. Si in capul meu suna muult mai bine si ii gasisem la un moment dat un titlu mai dragut. dar am uitat. De ce n-am scris-o decat acum? Pai pentru ca nu stiam cum sa o incep. si dupa ce am inceput-o mi-a fost lene. si dupa ce nu mi-a mai fost lene nu mai stiam ce sa scriu. asa ca am scris cand am putut si cand am vrut si de-asta a durat atat.

okay. asta contine ce as vrea eu de la un eventual 'lover'. si nu am scris chiar tot. ca as mai fi putut scrie. si da, ma multumesc si cu mai putin. nu mult mai putin. putin mai putin. am scris asta in engleza pentru ca am descoperit ca imi plac foarte mult cuvintele 'random' si 'awkward' desi nu le-am folosit foarte mult. dar am scris in engleza pentru ca mi se parea ca suna mai bine. si nu ma corecta dpv gramatical, ca stiu ca nu-i cea mai buna scriere pe care ai citit-o.

atat. enjoy. :)

I want him to be cute. not incredibly handsome. just cute. I want him to tell me stuff I never heard about. and to be smart. not unbelievably intelligent. just smart. I want him to speak Italian or German or Russian, so he'd tell me things I don't understand and then he'd lie about their meaning. I want him to lay on the floor and listen to music with me. I want him to make me laugh and to hug me at random moments. I want him to share his food and his drinks and his ice-cream with me. I want him to tell me quotes I don't know, because he'd know I love quotes. I want him to watch House and CSI with me. I want him to hold my hand when I'm upset and to tell me that it's gonna be okay. I want him to sing Damien Rice's songs with me. I want him to help me with my homework. I want him to spend half an hour explaining me stuff I don't really care about. I want him to tickle me, so I'd laugh so hard that my stomach would hurt. I want him to tell me everything he likes and dislikes, because I think it's important to know and I can't read minds. I want him to like my best friends and to enjoy hanging out with us. I want us to dance like retards. I want him to play Hercules or Jazz Jack Rabbit or Bomberman with me. I want him to read what I write and to honestly tell me his opinion. I want him to poke me. And to play with my hands and hair. I want him to invent words with me. I want him to be my part-time lover and my full-time friend. I want him to do things I don't like [like biting me or splashing me] because he'd know that somehow I love it when he does that. I want him to philosophize with me. And to sing songs without actually knowing the lyrics. I want him to go out with his friends and then tell me everything about it. I want him to know my parents, so they could trust him. I want him to call me just because. I want him to play tag with me. I want him to know that I'd rather wake up early than stay up late. I want him to wrestle with me. I want him to read the books I love. I want him to pay attention to my favorite songs, because the lyrics sing words I can't say. I want him to trust me enough to tell me stuff about him that nobody else knows. I want him to make me so angry that I'd kick him with my fists and legs and then he'd hold me in his arms until I'd stop crying. I want him to make me tea when I'm sick. I want him to talk about physics with me, because that's the only science which I actually like. I want him to let me drive his car [if he has one], even though I can't drive. I want him to toy-fight with me. I want him to leave me. And then to come back the next day, saying he was wrong and that he missed me. And that he was also sorry. I want us to go out to have coffee and to let me have one of his sugars, so I'd eat it. I want him to kiss me on the forehead and on the neck. I want us to do stupid things together, like going to the sea-side in December. I want him to sleepover. And to watch me sleep, because he'd know that if he touches me, I'll wake up. I want him to encourage me to do things I wouldn't do, because I was scared. I want him to count the stars with me. I want us to cook together. And to play with stray dogs. I want him to take pictures of me just because. I want him to make fun of the fmylife posts with me. I want him to laugh at me and then to kiss me, saying that he was actually just kidding. I want him to admire my earrings and my necklaces. I want him to proudly wear the bracelets I made for him. I want him to tell me I look pretty at random moments. I want him to race against me. I want him to wipe my tears away, even if he was the one to cause them. I want him to 'steal' stuff from me. I want him to borrow me his T-shirts, so I could wear them as PJ's. I want him to take care of me. I want him to wonder through shops with me without buying anything. I want him to be passionate about something I'd find interesting, so he'd keep telling me things about that something. I want him to let me draw or write on this arms, because I was bored. I want him to go with me wherever I want to, whenever I want to. I want him to hang up on me, so then I'd hang up on him. I want him to argue with me, so then we wouldn't talk to each other, just to see which one of us would say something first. I want him to simply hold my hand and take me for a walk. 

I want myself to feel happy and fulfilled when I'm with him.

I want him to exist. And if he does, I want him to find me.

Read More

love me when I'm gone.

Cred că te-ai speriat când m-ai văzut cu foarfeca în mână în dormitorul nostru, unde nimic nu mai părea să fie întreg [nici măcar eu]: bucăţi de poze pe covor şi pe pat, haine sfâşiate de lamele foarfecii, lampa mea de pe biroul tău spartă, rujuri aruncare peste tot, dâre de culoare fără rost sau gust, amintiri împrăştiate. Da. Erai speriat. Am citit asta pe chipul tău, în ochii tăi [lucru pe care nu-l pot face prea des]. Te uitai în ochii mei albaştri şi nu înţelegeai [ochii mei albaştri pe care nu i-ai cunoscut].

Lasă-mă să-ţi explic. Am început să caut ceva, fără să ştiu exact ce. Apoi mi-am dat seama. Căutam ceea ce ne leagă, aşa că am distrus tot ce compunea ascunzişul nostru cel mai intim. Am spart şi am rupt tot ce mi-a fost la îndemână, dar n-am găsit ce căutam. Ştii, se spune că te poţi desprinde într-un ‘corp astral’ şi să călătoreşti cu el prin spaţiu. Acest corp ireal se leagă de adevăratul tău trup printr-un firicel argintiu, care cauzează moartea dacă se rupe. Asta căutam şi n-am găsit. Un firicel argintiu. [L-ai ascuns?] Ţi-am fost corp astral de când te-am cunoscut. N-am nimic al meu. Nici măcar corpul fizic, pentru că acela eşti tu, dragule. Eu sunt doar un biet ‘corp astral’? Măcar există aşa ceva?

N-am nimic. Am pierdut totul. Nu mi le-ai luat tu. Nu, nu te învinovăţesc, căci le-am dat de bună voie, pentru că te aveam pe tine şi n-am crezut că o să am nevoie de mai mult. Părea că şi tu ai făcut la fel. [Părea doar.] Ai început să te realizezi, iar eu te-am susţinut. Întotdeauna. Îţi dădeam un impuls, un ‘şut în fund’ cum spuneai tu. De asta aveai nevoie [de mine]. [Ca să-ţi dau] Şuturi în fund. Îţi dădeam întotdeauna ideile, iar tu le terminai bucuros şi luai toate mulţumirile. Mie îmi era de ajuns să te văd fericit şi satisfăcut de creaţia ta [dar uitai mereu a cui a fost ideea.] Ei bine, mi-a ajuns. Vreau să fiu şi eu mulţumită şi apreciată pentru munca mea, pentru ideile mele [pentru ce am făcut din tine.] Nu vreau să facem schimb de locuri, vreau să fiu independentă. Doar eu şi imaginaţia mea.

A fost singura mea idee care nu ţi-a plăcut şi ai respins-o. M-ai blocat in lumea ta. Lumea ta plină de accidente, spitale, incendii, inundaţii, certuri şi bătăi. [lumea ta urâtă] Mi-ai spus că trebuie să rămân, pentru că orice om normal şi întreg la cap este aici [în lumea reală]. M-am opus, dar tu nu ai văzut asta. Erai prea ocupat cu treburile tale ‘reale’ [şi-ai început să mă uiţi]. Mi-am construit o lume a mea [în care tu nu erai] şi am început să-mi petrec din ce în ce mai mult timp acolo. Era aşa plăcut… Puteam face orice, şi nimic nu mă putea împiedica. Puteam construi oraşe din nisip şi oameni din culori. Puteam să cant fără să-mi spui că îmi lipseşte talentul. Puteam să alerg fără să mă gândesc la destinaţie. [Şi aveam un corp al meu] În ‘realitate’ am început să te ignor, să nu te mai ascult, să fac ce vreau. Şi atunci i-ai chemat pe ei.

De când i-ai lăsat să mă ia, e totul alb: camera, patul, fereastra, becul, [eu] ei. Vin în fiecare zi cu câte o pastilă [bineînţeles] albă cu care mă ţin ‘în realitate’. Adică fac treaba ta, dragule, dar şi-o fac mult mai bine. [Te-au depăşit, dragule!] Nici în somn nu pot trece în lumea mea, fără voi. Altă pastiluţă, mică dar eficientă, îmi calmează somnul şi îmi înlătură visele.

Nu m-ai cunoscut. Ba nu. Greşesc. Ai încetat să mă cunoşti. Când ne-am întalnit pentru prima dată aveam impresia că ne cunoaştem dintotdeauna, iar tot ce vom avea de făcut este să fim fericiţi [împreună]. Timpul te-a schimbat. Ai devenit prea ocupat de persoana ta şi de ce aveai tu de făcut, iar eu am dispărut încet. M-am refugiat în ideile mele, care te-au dus departe. Am uitat şi eu de mine. Prietenii tăi au devenit ai noştri, iar ai mei au dispărut. [I-am lăsat să dispară] Mi-a fost teamă să-mi amintesc de mine, fiindcă ştiam că nu mai am nimic. Încă mi-e teamă. Dar mi-a ajuns.

Am obosit. Am obosit de atâta realitate, atâtea pastile şi de atâta alb.Vreau să plec. [Lăsa-ţi-mă să plec!] Am nevoie de culoare, de muzică şi de căldură. Doamne, cât îmi lipseşte căldura soarelui. Până şi de ploaie mi-e dor. Mi-e dor de tot ce nu-ţi aparţine, iubitule. [Mi-e dor de mine!] Aşadar, eu plec. Plec în lumea mea. Ştiu că acolo nu vei veni. Realitatea e prea importantă pentru tine. Crezi că nu pot pleca? Ei bine, pot. Am destule pastiluţe mici şi albe, care să nu mă mai lase să mă întorc din lumea mea.

În sfârşit, adio! Te-am iubit.

Pornim amândoi, cu ochii închişi, spre mâine…

Read More

Hi there stranger.

Zi nasoală. Ba nu. Zi de rahat. Ajunge acasă de la biroul ei îngust și aglomerat ca și interiorul craniului șefului ei. Își trântește geanta și haina pe cuier, dar nu-l nimerește. Intră în baie și mai apoi în cada goală. Acolo poate gândi limpede.

Deci. Să recapitulăm ziua de azi. Dimineaţă mi-am uitat agenda pe birou. Pe biroul de acasă. A trebuit să mă întorc după ea. Întâlnirea de la 11.45 a fost de rahat. Investitori impertinenţi, fără scrupule sau ambiţie. La prânz m-am întâlnit cu Sanda și am mâncat o salată cu roșii putrezite pe vaporul din Cambodgia. A. Şi să nu uit că mironisiţa asta e însărcinată. Alţi bani de cheltuit pe cadourile unui ţânc, care peste 15 ani o să fie alcoolic sau un drogat la colţ de stradă. Asta sună chiar artistic. Recent, salariul meu scăzu, pentru ceva motiv pe lumea asta, cu 3 procente. Recent rămasă fară prieteni, care au hotărât să meargă la munte. Fără mine. Recent rămasă fara iubit, plecat la naiba. Cu tot cu vară-mea. În curând o să rămân probabil și fără...

Sună soneria. O dată. De două ori. Merge și deschide. În faţa ei se afișează un flăcău, cu vârsta cuprinsă între 15 și 17 ani. Poartă un fâș lung și o căciulă cu ciucure pe cap. E roșu în obraji, probabil de la vânt. De sănătos sigur nu.

- Măă...scuzaţi că vă deranjez. Băiatul o scanează în întregime, iar atunci ea realizează că nu mai are pe ea decât o cămașă până deasupra genunchilor, care lăsa sutienul să se arate în voie. Doriţi cumva o lingură?

Ea nu aude întrebarea. Se uită fix in ochii verzui ai băiatului și încă are ceva probleme cu stabilirea vârstei. Eu mă plâng că am avut o zi nasoală. Întreaga lui viaţă e nasoală. Şi zâmbește. Cum reușește?

- Lingură? baiatul îi flutură lingura albă de lemn prin faţa ochilor. Ea nu se clintește. Bănuiesc că nu...

Băiatul se îndreaptă cu capul plecat spre ușa vecinei morocănoase care are o crescătorie de pisici într-una din cele 2 camere.

- Nu vrei să...intrii?

Băiatul își ridică privirea, și o urmă de teamă se putea citi in ea, dar zâmbetul lui... Zâmbește cu acea sinceritate perfectă, de care ne temem cu toţii și căruia îi spunem prostie.

- Şi ce să fac înăuntru?

- Bună întrebare, îi zâmbește și ea, dar nu la fel de sincer, și deschide ușa mai mult.

Băiatul se întoarce înapoi spre apartamentul ei. Ea merge cu spatele câţiva pași și îi face loc lui. Băiatul se oprește în hol, își pune rucsacul cu linguri și alte chestii jos, și începe să se descalţe. Ea merge în bucătărie și se așază pe scaunul cel mai apropiat de geam. Băiatul la celălalt capăt la mesei, cu mâinile încrucișate pe masă, uitându-se la ea. Ea stă cu spatele pe perete și cu braţul pe masă, așadar el îi poate vedea doar profilul, luminat de 3 raze de soare care se strecoară printre jaluzelele bej.

- Ţi-e foame? întreabă ea uitându-se la bec.

Băiatul e uimit de întrebare, dar totuși parcă asta aștepta.

- Credeţi că ar trebui...

- Ti-e foame sau nu? 3 secunde mai târziu își întoarce privirea spre el. Băiatul, copleșit de profunzimea privirii ei obosite, dar totodată blânde, aprobă scurt din cap.

Ea deschide, fără să se întoarcă, frigiderul și scoate din el un castron din plastic. Apoi se întinde și îl bagă în cuptorul cu microunde, și butonează, iar apoi acesta începe să scoată sunete, ca orice cuptor cu microunde. Băiatul pare nedumerit și privește fascinat la geamul cuptorului.

- Tehnologie modernă. Câţi ani ai?

- Nu vreţi să știţi întâi cum mă chiamă? uitându-se la geam.

- Nu vreau să știu cum te chiamă. Vreau să știu câţi ani ai?

- De ce? Ce vreţi să-mi faceţi? tot la geam se uită.

- Măi băiete...

Băiatul își întoarce privirea, intersectându-se cu a ei: 3 secunde. 7. 13. 27. Cuptorul cu microunde anuntă că și-a terminat treaba. Încă 4 secunde... Ea se întinde să scoată castronul iar apoi i-l dă lui.

- Mulţumesc.

Băiatul începe să mănânce cu poftă, dar nu se grabește, sperând că astfel își ascunde foamea în faţa ei. Ea zâmbește, bucurandu-se de bucuria lui. O fi un copil bun...

- 18. Puteţi să-mi faceţi ce vreţi. De ce nu vreţi să știţi cum mă chiamă?

- Nu vreau. Nu azi.

- Altădată aţi fi vrut?

Evită întrebarea. Altădată nu te-aș fi chemat înăuntru.

- Dumneavoastră...

- Hai mai lasă-mă cu pronumele astea de politeţe, câţi ani crezi că am? Cincizeci?

- Nu știu, că asta vroiam să vă întreb.

- Tu ai cam mult tupeu...

- Nu numai eu....

- Ce vrei sa spui cu asta?

- Păi, stai la masă cu un străin cu vreo zece, doișpe ani mai mic ca tine, fără pantaloni și cu sutienul la vedere, și fără nicio urmă de...rușine.

E surprinsă de răspunsul lui. Își strânge în zadar cămașa în jurul trupului zvelt.

- Nu-i nevoie, că areţi bine.

Se întoarce la el și îi zâmbește ironic. Deschide un dulăpior și începe să-și caute o ţigară. O găsește, o aprinde, și se lasă învaluită de fumul gri.

- De când faci chestia asta?

- Ce?

- Asta...cu lingurile?

- De mult.

- Şi când n-o s-o mai faci?

- Când o altă domnișoară o să-mi dea macaroane cu brânză încălzite cu tehnologia modernă.

- Şi crezi că o să fie curând asta?

- Nu.

- De ce?

- Nu-s multe ca tine.

Doamne cât a așteptat să audă asta. Şi nici măcar nu știa că vroia să o audă. Şi acum că a auzit-o nu știe ce să facă. Își termină ţigara și o stinge în scrumieră. Se întoarce cu tot corpul spre el, rezemându-și capul in palma stângă, și palma pe perete. Îl privește cum termină de mâncat.

- Mulţumesc.

- Aha...

Ea îl privește pe el, el privește spre robinet, apoi în pământ și își drege vocea.

- A. Ţi-e sete?

- Păi...nu vreau să...

- Normal că ţi-e sete, ce proastă sunt.

Se ridică și se întinde după un pahar. Băiatul se ridică și el să o ajute, dar ea reușește și singură. Îi umple paharul cu apă, i-l întinde, și se sprijină cu mâinile și spatele de marginea chiuvetei. Băiatul termină paharul cu apă, îl pune pe masă și o privește cu un fel de îţi sunt recunoscător în ochi, care e mai mult decât un simplu mulţumesc.

- Ar trebui să plec.

Ea își trece mâna prin păr, si îl aprobă cu o privire caldă. Băiatul se încalţă repede, își ia sacoșa și iese. Ea adoptă aceeași poziţie pe care o avea când a deschis ușa. Băiatul face 3 pași apoi se întoarce spre ea.

- Nu știu ce ar trebui să spun.

- Nu îmi vinzi și mie o lingură?

- Vrei o amintire de la mine? îi întinde lingura.

- Cât?

- Nimic.

- Termină, îi întinde 5 lei.

- Nu...

- Termină, îl mângâie pe obraz și îi zâmbește. El îi zâmbește la rândul lui și se îndreaptă spre scări. Nu mai mergi la... și arată spre ușa vecinei.

- Nu.

- De ce?

- Nu vreau să-mi strice ziua asta.

Zâmbesc amândoi. Se despart, el îndreptându-se spre scări, ea spre cada goală...

Read More

But this time I as 'I' not as 'we'.

Lui Cosmin, pentru că m-a lăsat să o scriu, deși avea chef de povești.

Şi merci Dan. :]

M-am trezit din cauza tunetului zgomotos ce zguduise întreg cartierul. Întunericul pătruns în cameră era de o profunzime ireală, astfel încât felinarul din faţa casei nu-i mai putea face faţă. Stropii de ploaie loveau puternic geamul și camera s-a luminat brusc din cauza unui fulger.

Atunci te-am văzut și mi-am amintit că îţi dădusem înainte o cheie. Stăteai la capătul patului meu și erai ud din cap până-n picioare. Cu toate că nu-ţi vedeam ochii, știam că erai răvășit, erai zdrobit. Aveai expresia unui om care trăiește știind că a murit. M-am ridicat și stăteam turcește, strângând in braţe pătura. Ţi-ai ridicat ochii și m-ai privit cu o tristeţe departe de a putea fi percepută, care a dat întunericului o notă sobră, neînţeleasă, completându-l. Ţi-am făcut semn să te apropii și ţi-am făcut loc in pat. Mă așteptam să te așezi lângă mine, dar tu te-ai întins, ocupându-mi locul.

M-am întins lângă tine și te priveam în ochi, descifrând motivul vizitei tale neașteptate. L-am înţeles numaidecât, dar tu ai hotărât totuși să mi-l comunici. Te mângâiam pe părul ud când mi-ai spus că ea a plecat, iar tu ești incapabil să trăiești fără ea. Am suspinat, și ţi-am amintit că așa s-a întâmplat și cu cea de dinainte, și cu toate celelalte. Mi-ai replicat că de data asta ‘a fost ceva diferit’.

Am tras pătura peste mine și așteptam să-mi spui tot ce s-a întâmplat, ca de fiecare dată. Dar n-a fost așa. Ploua din ce în ce mai tare, și ceasul din hol bătuse de ora 2. Mi-ai spus atunci, în taina nopţii, că Dumnezeu e în fiecare strop de ploaie și că am greșit când i-am îndepărtat mângâindu-te. Nu te-am crezut și ţi-am arătat asta zâmbindu-ţi. Te-ai apropiat, încercând să mă săruţi. Îţi simţeam faţa rece, răsuflarea întretăiată, căldura buzelor și zbuciumul sufletului; te-am oprit, punându-mi mâna pe faţa ta și degetul mare pe buzele tale pline. L-ai mușcat, sperând că o să-ţi atingi totuși scopul, dar eu ţi-am făcut semn că ‘nu’, și m-am întors cu spatele la tine.

M-ai tras în braţele tale, astfel încât îţi simţeam respiraţia pe umărul meu și cămașa udă pe spate. Ştiam amândoi pe cine iubești cu adevărat, dar tu refuzi încă să recunoști, iar eu am învăţat să trăiesc și așa. Ai împins pătura jos, dezvelindu-mi picioarele, pentru a-mi demonstra că poţi să-i faci treaba de 3 ori mai bine. Am adormit amândoi, răpuși de ploaie și de ora târzie, cărora nu le-am putut face faţă. Am pătruns în visul tău, tu într-al meu, și așa l-am construit pe al nostru.

Când m-am trezit dimineaţă, tu erai plecat, iar eu înfrigurată. Am simţit perna udă de la părul tău și am zâmbit, deși parcă m-am întristat. Ştiam că am să te revăd mai târziu; ceea ce nu știam însă era felul în care vor decurge lucrurile între noi de acum înainte. Nu știam ce semnificaţie aveau întâmplările din noaptea precedentă, dar nici nu am stat prea mult să mă gândesc.

Aveam cursuri, dar era prea devreme să plec. M-am uitat pe geam și am văzut că era soare, așa că, peste blugii roși de sezonul trecut și cămașa brodată primită acum 3 săptămâni, mi-am luat paltonașul gri, subţire, în care susţineai că arăt bine. Am hotărât să plec și să merg pe jos până la facultate.

Era un drum relativ scurt, de vreo 4 staţii, pe care am întâlnit 3 cafenele. Ajunsă la a 4-a, cea în care ne plăcea să ne pierdem după-amiezile, cumpărând ceai cu lapte și scorţișoară, m-am gândit să intru și să-mi cumpăr o cafea cu lapte, dar n-am reușit. Am rămas în geam, uimită să te văd așa devreme. Erai cu ea, povestind și râzând ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu-mi venea să cred că o ţineai de mână în timp ce îţi savurai cafeaua, care nu a fost greu de ghicit că era un expresso fără zahăr. Atunci am realizat că noaptea trecută nu însemnase pentru tine nimic mai mult decât celelalte zeci de nopţi mai mult sau mai puţin similare. Când m-ai văzut, ai fost uimit, și aveai expresia unui om ‘prins cu musca pe căciulă’ aș spune; dar ţi-am zâmbit, pentru că tu n-ai făcut ceva greșit, ci doar ceva tipic pentru tine, în timp ce eu speram la o schimbare.

Dinamica străzii principale care mă despărţea de facultate și vântul ce imi trecuse prin păr m-a trezit la realitate. Am plecat mai departe, fără cafea și fără tine. Te-am iubit până am realizat că doare mult mai puţin dacă pur și simplu nu-mi pasă.

Read More

Always never seems to work.

Pentru Bia.

Pentru cã îi place Noiembrie.

Dupãmasã vișinie de toamnã. Ajunge acasã obositã și nu știa ce sã facã. Ba da. Își ia cartea și pleacã spre staţie. Apare un 39.

-Nu vã supãraţi, ãsta are capãt?

Bãtrânica îi rãspunde sec:

-Da. Aici!

-A. Bine. Mulţumesc, și îi rânjește, sperând sã fi fost un rânjet amabil. N-a fost.

Bãtrânica se strâmbã și ea, apoi Laura se urcã in autobus. Ia loc, își ia cartea și citește. Imprevizibilul.

‘Hmm. Interesant.’

Plouã. Ea nu observã, doar 2 staţii mai târziu. Citește:

Ai avut vreodatã parte de ceva imprevizibil? Nu? Hai sã încercãm asta: uitã-te în faţã. Ce vezi?

‘Hm. O adunãtura de oameni. Um…și plouã.’

Doar atât? Mai privește odatã. zice cartea.

‘A. El. E drãguţ. Cred.’

Bun. Acum cã l-ai observat, aruncã-i o privire (una singurã!) ceva mai atentã.

‘Înalt, pare bine-fãcut, dar hainele nu-i avantajeazã corpul, deși îmi place geaca lui în carouri și cãmașa de in ce se aratã dedesubt. Brunet. Pãr aparent aranjat. Ochi…negri? Negri sa fie! Are o geantã micã. Sã fie student? ISE? Prea mica. Medicinã? Nu are faţã. Jurnalism? Se poate. Dacã e licean?? Nu! E prea matur. Şi în plus uite, are o tentativã de cioc. Şi liceenii nu au cioc? Of…’

Pare uimitor câte ai observat dintr-o privire, nu-i așa? De data asta încearcã sã-i gãsești un nume. Acordã-ţi timpul necesar.

‘Cartea asta de unde știe atâtea? E stupid.’ O închide. Observã cã ploaia s-a oprit. Lângã ea se așazã un domn. ‘Ce nepoliticos! Nu știe cã femeile au prioritate întotdeauna?’ Îl vede iar. ‘Victor? Pare prea diplomatic. Matei? Prea biblic. Doru? Prea cuminte. Sebastian? I s-ar potrivi cu freza. Cu hainele în schimb nu. Dar cine se îmbracã dupã nume? Dan? Prea…nu.’ Nu-și dã seama cã în tot acest timp ea se uitã la el, și face feţe-feţe. Ba ridicã o sprânceanã confuzã. Ba zâmbește amuzatã. Ba se încruntã dezaprobatoare. E prea târziu. O vede… Ea nu realizeazã întâi și se mai zgãiește 3 secunde. Apoi scapã un ‘Oo…’ și își cautã ceva de lucru. Ce?

‘Aoleu! Aloleu! Ce fac? A! Mp3-ul!’ și începe a-și cãuta întâi cãștile. Nu-s.

-Merdre…încet, printre dinţi. Bãrbatul din dreapta se uitã ciudat. Laura se uitã și ea la el, iar bãrbatul se ridicã și coboarã.

‘Grozav. Bine cã nu i-am rânjit și ãstuia. Trebuie sã mã mulţumesc cu baladele roţilor trecute peste gropi. Mã întreb dacã Damien se inspirã din ce aude pe autobus. Oare unde am ajuns? A, facultatea de arhitecturã. Bun.’

Şi se uitã în faţã. El se uitã la ea. Acum îi zâmbește. O bãtrânicã se așazã. Miroase a ceapã.

-Iartã-mã, maicã, da’ ce numãr îi ãsta?

Încã se uitã la el, fãrã sã-i zâmbeascã, așa cum ar fi trebuit. Apoi recepţioneazã întrebarea chiar pe când doamna se pregãtea sa mai înceapã un ‘Maicã’.

-Numãr? Ă. Cred cã…și îi aruncã lui o privire întrebãtoare, 39. Da. 39.

Bãtrâna îi mulţumește și se cautã de un mãr in schimb.

-A, nu. Nu-i cazul. Mulţumesc. Şi îi zâmbește frumos, conștientã cã el poate vede asta. Încearcã sã se uite pe geam, dar el încã îi zâmbea. De data asta arãtându-și toţi dinţii.

‘Vai. Dar știu cã nu aratã rãu. Chiar deloc.’ Deschide cartea.

Acum, dacã te-ai decis la nume poţi sã ţi-l imaginezi cât mai sumar îmbrãcat.

‘O Doamne! Asta-i prea de tot. Deși sub carourile alea, poate are niște carouri mai naturale…Laura! Ce-i în capul tãu? Dar lasã cã nu aratã rãu.’ Vrea totuși sã-și mai încerce odatã cartea, pe cat posibil sã parã calmã, dar o scapã. Şi ea, cartea, unde ajunge? La picioarele lui.

‘Citez: ai vãzut unde m-am dus? Ai vãzut cum ţi l-am adus ţie? Hehe. Sã mã mai pui tu în bibliotecã, și nu în geantã! Închei citatul. Ştii ce…nu am ce sã-ţi reproșez. Dar te urãsc, totuși.’

-Imprevizibilul. Drãguţ. (zãmbește) Poftim!

-Mda…e…interesantã, și se uitã cu un fel de ‘Ce naiba te-a apucat?!’ la carte înainte sã o punã în geantã. Merci! cu accent franţuzesc, moștenit din tabãra de studiu din Rocher.

-Dupã carte, aș îndrãzni sã spun cã ești la Psihologie, dar accentul mã împiedicã, și îmi sugereazã Literele. Dar spune-mi tu, tânãrã zeiţã, ce studiezi.

‘Ciudat! Accentul tãu spune cã ești din Sud, dar vorbele tale dovedesc niscãiva carte…Şi totuși, suntem în autobus și-mi spune zeiţã. Marquez ãsta nu-i în locul potrivit.’

-Ă…pãi, Pedagogie, dar îmi place sã citesc cãrţi de psihologie, și observând cã el se uitã pe geam, dar bãnuiesc cã acum nu te mai intereseazã…

-Hã? Aaa. Nu! Mã uitam…sã vãd…ploaia! și îi aratã cu degetul o baltã puţin mai micã decât Rusia, dar totuși mai mare decât Japonia.. Şi cum e cartea?

‘Destul de bunã, având în vedere cã ești aici.’

-Pãi, e interesantã.

Tac amândoi. Începe iar ploaia. El ofteazã știind cã nu are umbrelã, dar zâmbește vãzând ca nici ea nu are:

-Ce vreme…

-Aha…

-Pot sã mã așez?

-Bãnuiesc cã da…

‘Nu-i atât de înalt cum credeam. Şi…are ochii verzi? Vai, Laura, fã-ţi un control la ofta!’

El începe sã batã emoţionat din picior. Ea se uitã la piciorul sãltãreţ, apoi la el, și râde. El își dã seama de ce râde și zâmbește rușinat cumva.

-Mda. Ianis. Şi îi întinde mâna zâmbind.

-Ianis? Ăsta chiar ţi se potrivește…umm…Laura. Îmi pare bine.

-Laura zici, huh? Nu e nume de zeiţã, dar îţi exprimã frumuseţea. Zâmbește iar.

‘Dumnezeule! E un autobus!! Şi nu-s zeiţã. Nici nu-s Laura de frumoasã. Cred cã trebuie sã-i rãspund.’

-Merci…

-Ooo, snap! Iar accentul. Ai un accent franţuzesc foarte bun. Locuiești aici, sau doar facultatea…

-Nu…Da! Da, locuiesc aici.

‘Laura, îţi vorbeste conștiinţa: nu, nu locuiești aici. S-a intrerupt legãtura?!? De ce mã simt așa stânjenitã? Hai, duduie, revino-ţi!’

-Tu?

-Eu? Hmm…Mai aici, mai dincolo. Dar întâmplarea face sã te întâlnesc pe tine.

Se uitã zãpãcit la ea, simţindu-i parfumul fin de iasomie când vede pe geam:

-Oh!...Eu cobor…aici. Uite, vrei sã ne întâlnim mâine tot aici?

-Aa…aici, aici?

-Da! Aici. Pe scaunele astea douã. La ora asta. E 5 și un sfert.

-Pãi…bine. Cred. Şi zâmbește confuzã.

-S-a fãcut! o sãrutã pe obraz și coboarã în fugã.

‘Asta a fost…interesant? Da…probabil…’

Coboarã în staţia de unde urcase. Ajunsã acasã își descalţã picioarele obosite de greutatea cizmelor trecute prin ploaia care începuse, ciudat, chiar dupã ce Ianis coborâse. Sunã telefonul:

-Da, mamã, îmi pare rãu. Am fost…la Ioana. Am învãţat, știi tu…seminarul…

Discuţia mai continua încã 7 minute. Odatã pus receptorul jos, scoate cartea și o deschide acolo unde rãmãsese înainte ca Ianis sã intervinã. De fapt nu, înainte sã o scape jos. Apoi a intervenit el. Da. Așa a fost.

‘Bun. Memoria încã funcţionabilã. Inima? Bate. Tare. Asta e…interesant. Am gãsit prea multe lucruri interesante azi. Hai sã vedem ce urma…’

Surprizã! Cartea afișeazã un mare gol.

‘Poftiim? Asta știa cã o sã ajungã la el?’

Întoarce pagina: Cu plãcere!

‘Fir-ai tu, sã fii! Chiar știai…’

A doua zi, Ianis așteaptã încântat un anume 39. Vine. Se urcã, dar ea nu e.

‘L-o fi scãpat? Nu-i nimic. Mergem pânã la capãt.’ Zâmbește mulţumit. Își scapã biletul pe scaunul din stânga, iar când întinde mâna sã-l ridice vede, scrijelit artistic cu un pix pe scaun:

Îmi pare rãu. Mi s-a terminat abonamentul.

Fin.

Read More