Nu ştiu ce a fost
în capul meu când m-am gândit că e ok să citesc despre PTSD acum. Ştii cum se
spune despre studenții de la medicină că devin ipohondri în sesiune? Ei bine eu
sunt sigură că devin anxioasă de fiecare dată când pleci… Citind, mi-au căzut
ochii asupra cuvantului “pierd”. Eu? Ei? Cine? Şi poate mai important, pe cine?
Eu pe tine? Eu pe noi? Noi pe noi? Probabil. Posibil. În definitiv, care e
diferența dintre “probabil” şi “posibil”? Cred că am învățat la un curs de genetică,
dar oricum e irelevant acum.
Şi de fiecare dată când pleci, eu
urmez aceeaşi rutină: îmi pun lucrurile din cameră la loc. Pernele, pătura,
foile de pe care învățam, iar într-un moment de pauză râdeam. Sau râdeam şi
cand nu mai aveam aer, învățam puțin. Arunc ambalajele goale de sărățele sau
stafide glazurate şi spăl cănile de cafea. Iar la final, îmi pun în ordine
sufletul. Sau cel puțin încerc. Căci de fiecare dată îmi amesteci piesele
puzzle-ului cu altele care nu aparțin de mine şi iei cateva din ale mele. Şi nu
ştiu ce să fac cu ele. Iar eu rămân, de fiecare dată, tot mai puțin „eu”.
Ieri am urcat pe cu liftul impreuna cu vecinul de deasupra. In minutul in care am urcat cele 10 etaje, mi-a spus de unde vine numele strazii pe care se afla facultatea mea.
Danei. pentrupentru că i-am promis. la mulţi ani. dupa 2 luni şi o zi.
mulţumiri Ioanei pentru fotografie.
îmi era străin sunetul valurilor ce se izbeau frenetic de stabilopozi. de fapt, totul îmi era străin. m-am trezit într-o cameră cu care nu aveam nicio legătură, în care nimic nu-mi aparţinea, decât o valiză aruncată undeva, aseară. cu toate astea, nu ştiu de ce, mă simţeam bine într-un loc aproape necunoscut. era o dimineaţă tare frumoasă, cu toate că habar n-aveam cât era ceasul. pe lângă valuri se mai auzeau pescăruşii şi ceva voci. probabil de la vecini.
soarele strălucea puţin cam prea tare, aşa că am fost nevoit să mă întorc, cu speranţa că voi mai dormi puţin. i-am simţit atunci mâna leneşă care dormea şi ea peste trupul meu. m-am întors totuşi, dar n-am mai putut adormi. am stat şi am privit-o năuc. îşi ţinea acum ambele palme sub obraz şi zâmbea. mă intrebam oare ce visa şi dacă îşi va aminti mai târziu. tricoul primit în schimbul muncii sale voluntare îi acoperea abia jumătate de coapsă. era frumoasă aşa, lungită între două straturi de cearşafuri verzi. subconştientul meu îmi şopti atunci bucură-te cât încă e a ta. am zâmbit tâmp şi n-am mai putut răbda. a trebuit s-o mângâi. i-am dat la o parte întâi părul de pe frunte, i-am conturat apoi spâncenele şi, în final, fluturele de pe lobul urechii, care zăcea acolo molatec de ceva vreme.
se trezi imediat apoi. zâmbi şi-şi miji ochii din cauza soarelui ce-i bătea puternic pe faţă. şopti un ‘neaţa’ pe care nu l-am auzit de concentrat cum eram. privi în jur confuză. la fel de străină îi era şi ei camera aceasta pe care o împărţeam. zâmbi când îşi aminti unde este. îşi întinse apoi, cu mişcări de felină leneşă, braţele care în câteva zile ştiam că vor avea culoarea cafelei cu lapte. şi le trânti înapoi pe pat şi oftă: “e unu jumate. oare mai mergem azi la plajă?” am ridicat din umeri absent, căci mai mult n-am putut, iar ea îmi răspunse cu un zâmbet, căci îi era lene să poată face mai mult.
se întoarse pe partea cealaltă se ghemui şi îşi trase cearşaful peste faţă. probabil că vroia să mai doarmă. i-am sărutat atunci umărul. se întoarse din nou spre mine şi mă privi lung. speriat, încercam să-i ghicesc gândul, dar n-am reuşit. niciodată n-am ştiut ce gândeşte. ‘hai totuşi să mergem să facem cafea.’ se ridică, apucă nişte pantaloni pe care urma să-i îmbrace pe drum spre bucătărie şi ieşi, trân…
sunetul canapelei scăpate de vecinul de sus mă trezi. brusc. violent. jaluzelele se luptau cu lumina dimineţii. era o luptă crâncenă care îmi premise totuşi să găsesc ceasul. 11.42. m-am întors spre perete şi mi-am acoperit faţa cu cearşaful. speram totuşi că voi adormi iar. degeaba. ‘somn’ a celor de la luna amară îmi inundă gândurile. ironic, ştiu. ăsta era totuşi semnul că nu voi mai dormi.
m-am ridicat din pat şi am mers să deschid geamul. un aer rece şi-un miros de iarbă recent tăiată îmi lovi faţa. ‘a plouat.’ da, dragule, visul acesta mi-l amintesc. păcat. ştiu că a fost un vis şi aşa va şi rămâne. pentru că tu nu eşti croit pentru astfel de gesturi.
O tot privesc de ceva vreme. De vre-o lună. X-urile făcute pe calendar de colegul de cameră mă ajută să ţin socoteala. 42 de zile. 42 de seri de privit. 42 de dimineţi de stat în spatele perdelei vechi şi îngălbenite.
Eu locuiesc la etajul 3 într-un bloc cu 4 etaje. Ea, peste drum, la 6 într-un bloc-turn. Eu n-am balcon. Doar un geam murdar şi uneori aburit. Ea are un balcon mare, cu geamuri stacojii şi cu nişte flori galbene care se zăresc printre perdele.
E frumoasă. Are părul lung şi negru, iar ochii de culoarea frunzelor de nuc în octombrie. Expresia feţei ei nu trădează o copilărie nefericită sau o viaţă plină de greutăţi, dar nici nu te lasă să pătrunzi în sufletul ei. Păstrează o distanţă neconturată, dar folositoare. Şi e calmă. Întotdeauna e aşa calmă.
Uneori iese pe balcon mai târziu, dar niciodată înainte de 8.35. Atunci dispare lumina televizorului din dormitorul ei. Uneori pierde timp în bucătărie, pregătindu-şi un ceai. Apoi iese cu ceaşca portocalie şi soarbe din ea cu ochii închişi, de frică să nu se ardă. Pentru cafeaua de dimineaţă are altă cană. Una verde, care-mi aminteşte de ligheanul bunicii în care îmi scrobea cămaşa de duminică.
Dimineaţa doar priveşte cerul. Şi îşi bea cafeaua, bineînţeles. Priveşte tabloul albastru de deasupra noastră şi zâmbeşte, pregătindu-se pentru încă o zi. Cred că alege din milionul de lucruri pe care le poate face în acea zi. Eu îmi fac doar curaj să nu plec de la geam. Uneori chiar îmi spun că am să merg la uşa ei sau că o să-i las un bilet în poştă [cred că stă la apartamentul 40]. Dar renunţ de îndată ce îşi lasă cana pe masă şi dispare în bucătărie.
De obicei citeşte. Seara. Citeşte. Căriţile pe care le alege sunt colorate, uneori cu imagini, uneori cu scris mare, negru sau argintiu, dar niciodată n-am putut citi un titlu sau un autor. E prea departe… Uneori priveşte păsările care zboară în cercuri deasupra noastră. Uneori îşi alege un porumbel şi îl urmăreşte până devine un punct imaginar pe cerul întins. Când face asta, zâmbeşte geloasă pe libertatea şi aripile sale.
Uneori închide ochii şi ascultă. Ascultă totul. Toate glasurile bătrânilor de pe bănci şi al băieţilor de pe gard. Toate bătăile mingii din faţa blocului vecin. Foşnetul frunzelor. Aripile păsărilor plesnind aerul. Toate motoarele de maşini sau scutere. Toate râsetele şi toate ţipetele. Toate borcanele sparte. Şi toate alcătuiesc o melodie. O piesă relaxantă şi naturală, pe care doar ea o aude. E un fel de August Rush, în varianta feminină. Eu nu le pot auzi, decât în starea lor proprie, primară.
Strada care de desparte e o stradă cu sens unic, dar prea multe maşini trec pe ea. Uneori se uită în sus şi numără cu privirile. Câte dube sunt, câte Dacii, care sunt albastre, care sunt în leasing. Uneori se uită în josul străzii şi priveşte maşinele care vin, aşteptând parcă ceva. O maşină care să-i aducă ceva. Dar Făt-Frumos venea pe-un cal alb, nu? Câteodată, când vede o maşină, tresare şi aleagră înăuntru. Dar niciuna din maşinile acelea nu opresc. Niciodată.
Uneori o văd cu căştile în urechi, dând din cap şi bătând cu degetele în rama geamului de care se sprijină. Când plouă, număra picurii de apă sau le ascultă poveştile, nu sunt sigur care din variante e adevărată. Eu oricum nu pot s-o fac pe niciuna.
O văd în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, de 42 de zile, în balconul vişiniu, iar eu mă ascund după un geam. Mă simt neputincios, ţintuit locului şi nu pot face nimic. Pot doar să clipesc. Să privesc şi să clipesc. Dar nu-mi place să clipesc. Mă tem să nu pierd o privire sau o expresie diferită. E ca o vrajă care mă ţine nemişcat cam 3 ore jumate pe zi, iar apoi pune stăpânire pe întreaga mea fiinţă: gând, sentiment, impuls, gest, reflex, tot.
Ieri, în schimb, am luptat cu vraja. Am luptat şi am câştigat. Am mers la uşa ei, pe la 10 dimineaţa, când am văzut că-şi terminase cafeaua. Nu-mi amintesc nimic de pe drum. Nici sunet, nici imagine, nici miros. Bătea vântul, asta îmi amintesc, pentru că ma gândeam că poate o să plouă. Ajuns în faţa uşii m-am blocat. Ştii, există o boală care îţi trasformă muşchii în oase. Am văzut într-un film. Cred că, de fapt, asta mi se întâmplă şi mie în alea 3 ore jumate şi acolo, în faţa uşii, pentru că efectiv nu mă pot mişca. Am stat în faţa uşii, abia respirând, fară să văd sau să simt nimic în jurul meu. Doar eu şi uşa. Apoi am auzit o cheie învârtindu-se în uşă, iar o teamă necontrolată m-a invadat.
A deschis uşa, mi-a zâmbit şi a venit lângă mine. Nu ştiam ce va face. Nu ştiam ce să fac. A închis uşa şi a mers la lift, zâmbindu-mi încă o dată. Liftul sosi, ea a deschis uşa şi a aşteptat. Eu încă stăteam în faţa uşii. Nu mai respiram. Îmi auzeam inima încetinind şi gândurile vâjâind in jurul meu. Eram şocat, speriat şi fără suflare. Ea era acolo. La 2 metri depărtare, calmă ca de obicei.
Network error: last message could not be sent. Try again later.
ps.
nu stiu de ce am scris asta. sau cui. am scris-o cuiva? [poate chiar mie.]
nu stiu daca are vreun sens sau o semnificatie. nici nu caut. nici nu vreau sa gasesc.
nu vreau sa spun cu asta ca fetele-s niste ipocrite nebagatoare in seama, care se plictisesc repede. nu.
vreau doar sa-ti spun ca uneori am nevoie sa nu fii aici [doar acolo.] ca uneori chiar nu te vreau. si asta imi face mai mult rau mie [decat crezi tu.]
Am cautat-o acasa. In cuvintele mamei si in cartea de pe raft. In florile de pe pervaz care privesc zilnic pe fereastra si in cactusul in care mam impuns. In jucariile care imi aduc aminte de copilarie. In albumele cu fotografii vechi, in care apar persoane pe care nu le cunosc. In pijamaua mamei, pe care obijnuiam sa o strang in brate sa mai simt caldura ei. In sarutarile ei de noapte buna si in imbratisarea aia cand a venit sambata dimineata la mine in pat, ca sa nu mearga inca la servici. In prajiturile de Craciun si in ouale de Pasti. In rutina duminicilor la bunici. In filmele la care ma uit cu tata. Si in cele la care ma uit fara el.
Am cautat-o pe stradutele inguste ale Veneziei si soselele aglomerate ale Germaniei. In cladirile inalte si in copacii de pe marginea drumului. In fabricile poluante si in bancile cu geamuri multe. In statiile de autobuz si in afisele colorate. In zdranganitul tramvaielor si in trecerile de pietoni. In cantecul de leagan al orasului si in aglomeratia cafenelelor. In apa strandurilor. In gheata patinuarului.
Am cautat-o in vacantele mult asteptate si in zilele departe de casa. In briza marii si in pufozitatea [?] norilor. In caldura nisipului si cantecele pescarusilor. In aripile fluturilor si in roadele pomilor. In mirosul ierbii si al culorilor. In frunzele cazute si in culoarea vantului. In murmului raului si in zumzaitul mustei. In muscaturile cosasului [fir-ar el sa fie!] si in zgarieturile spinilor. In puterea tunetului si intensitatea fulgerului. In taria torentilor. In mireasma brizei. In ploile de vara si raceala lor din toamna. In frunzele vestejite si padurea care se vede de pe geamul meu.
In zambetul ei si rasetele noastre. In muzica ei si filmele mele. In valorile ei si gusturile mele. In mesajele scurte si povestile la telefon. In cadoul ei de ziua mea si in cadoul meu de ziua ei. In ochii ei verzi si in genele lui lungi. In imbratisarile noastre. In timpul petrecut impreuna. In momentele de pe scena si in dinamismul miscarilor.
Am cautat-o in patul meu vesnic nefacut si in cana de cafea uitata in chiuveta. In praful de pe televizor si in vaza cu flori artificiale. In albumul de a8a. In caietul cu amintiri si in 'agenda de liceu'. In caracterele tastaturii care au spus atatea. In telefonul meu care stie atatea si daca ar putea vorbi...In lampa de pe birou si in posterele de pe usa. In icoana de pe hol si in radioul din bucatarie.
In cartile de filozofie si in manualul de desen. In romanele de dragoste si in filmele cu Nicholas Cage. In cartea de la Rebs ['S-a facut, Jeeves!'] si cea de la Ioana ['Zodia indragostitilor']. In bancile scolii [s-au mai bine zis in mesajele din ele. si alea cu "U" 4eva conteaza.] In pauzele cand ne uitam [perfect compus!] dupa minunatiile 12 B'ului. In orele cand nu avem profesori si jucam avionase si mima.
Dupa toate astea am ajuns totusi la o concluzie. Aici, pe Pamant, exista tot felul de feluri [again ?] de dragoste: dragostea de mama, de bunic, de prietena si asa mai departe. Dar acolo sus exista un singur fel. Care le cuprinde pe toate. :]
iGPBPwONl!l3g~~60_35.JPG)
