O tot privesc de ceva vreme. De vre-o lună. X-urile făcute pe calendar de colegul de cameră mă ajută să ţin socoteala. 42 de zile. 42 de seri de privit. 42 de dimineţi de stat în spatele perdelei vechi şi îngălbenite.
Eu locuiesc la etajul 3 într-un bloc cu 4 etaje. Ea, peste drum, la 6 într-un bloc-turn. Eu n-am balcon. Doar un geam murdar şi uneori aburit. Ea are un balcon mare, cu geamuri stacojii şi cu nişte flori galbene care se zăresc printre perdele.
E frumoasă. Are părul lung şi negru, iar ochii de culoarea frunzelor de nuc în octombrie. Expresia feţei ei nu trădează o copilărie nefericită sau o viaţă plină de greutăţi, dar nici nu te lasă să pătrunzi în sufletul ei. Păstrează o distanţă neconturată, dar folositoare. Şi e calmă. Întotdeauna e aşa calmă.
Uneori iese pe balcon mai târziu, dar niciodată înainte de 8.35. Atunci dispare lumina televizorului din dormitorul ei. Uneori pierde timp în bucătărie, pregătindu-şi un ceai. Apoi iese cu ceaşca portocalie şi soarbe din ea cu ochii închişi, de frică să nu se ardă. Pentru cafeaua de dimineaţă are altă cană. Una verde, care-mi aminteşte de ligheanul bunicii în care îmi scrobea cămaşa de duminică.
Dimineaţa doar priveşte cerul. Şi îşi bea cafeaua, bineînţeles. Priveşte tabloul albastru de deasupra noastră şi zâmbeşte, pregătindu-se pentru încă o zi. Cred că alege din milionul de lucruri pe care le poate face în acea zi. Eu îmi fac doar curaj să nu plec de la geam. Uneori chiar îmi spun că am să merg la uşa
De obicei citeşte. Seara. Citeşte. Căriţile pe care le alege sunt colorate, uneori cu imagini, uneori cu scris mare, negru sau argintiu, dar niciodată n-am putut citi un titlu sau un autor. E prea departe… Uneori priveşte păsările care zboară în cercuri deasupra noastră. Uneori îşi alege un porumbel şi îl urmăreşte până devine un punct imaginar pe cerul întins. Când face asta, zâmbeşte geloasă pe libertatea şi aripile sale.
Uneori închide ochii şi ascultă. Ascultă totul. Toate glasurile bătrânilor de pe bănci şi al băieţilor de pe gard. Toate bătăile mingii din faţa blocului vecin. Foşnetul frunzelor. Aripile păsărilor plesnind aerul. Toate motoarele de maşini sau scutere. Toate râsetele şi toate ţipetele. Toate borcanele sparte. Şi toate alcătuiesc o melodie. O piesă relaxantă şi naturală, pe care doar ea o aude. E un fel de August Rush, în varianta feminină. Eu nu le pot auzi, decât în starea lor proprie, primară.
Strada care de desparte e o stradă cu sens unic, dar prea multe maşini trec pe ea. Uneori se uită în sus şi numără cu privirile. Câte dube sunt, câte Dacii, care sunt albastre, care sunt în leasing. Uneori se uită în josul străzii şi priveşte maşinele care vin, aşteptând parcă ceva. O maşină care să-i aducă ceva. Dar Făt-Frumos venea pe-un cal alb, nu? Câteodată, când vede o maşină, tresare şi aleagră înăuntru. Dar niciuna din maşinile acelea nu opresc. Niciodată.
Uneori o văd cu căştile în urechi, dând din cap şi bătând cu degetele în rama geamului de care se sprijină. Când plouă, număra picurii de apă sau le ascultă poveştile, nu sunt sigur care din variante e adevărată. Eu oricum nu pot s-o fac pe niciuna.
O văd în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, de 42 de zile, în balconul vişiniu, iar eu mă ascund după un geam. Mă simt neputincios, ţintuit locului şi nu pot face nimic. Pot doar să clipesc. Să privesc şi să clipesc. Dar nu-mi place să clipesc. Mă tem să nu pierd o privire sau o expresie diferită. E ca o vrajă care mă ţine nemişcat cam 3 ore jumate pe zi, iar apoi pune stăpânire pe întreaga mea fiinţă: gând, sentiment, impuls, gest, reflex, tot.
Ieri, în schimb, am luptat cu vraja. Am luptat şi am câştigat. Am mers la uşa ei, pe la 10 dimineaţa, când am văzut că-şi terminase cafeaua. Nu-mi amintesc nimic de pe drum. Nici sunet, nici imagine, nici miros. Bătea vântul, asta îmi amintesc, pentru că ma gândeam că poate o să plouă. Ajuns în faţa uşii m-am blocat. Ştii, există o boală care îţi trasformă muşchii în oase. Am văzut într-un film. Cred că, de fapt, asta mi se întâmplă şi mie în alea 3 ore jumate şi acolo, în faţa uşii, pentru că efectiv nu mă pot mişca. Am stat în faţa uşii, abia respirând, fară să văd sau să simt nimic în jurul meu. Doar eu şi uşa. Apoi am auzit o cheie învârtindu-se în uşă, iar o teamă necontrolată m-a invadat.
A deschis uşa, mi-a zâmbit şi a venit lângă mine. Nu ştiam ce va face. Nu ştiam ce să fac. A închis uşa şi a mers la lift, zâmbindu-mi încă o dată. Liftul sosi, ea a deschis uşa şi a aşteptat. Eu încă stăteam în faţa uşii. Nu mai respiram. Îmi auzeam inima încetinind şi gândurile vâjâind in jurul meu. Eram şocat, speriat şi fără suflare. Ea era acolo. La 2 metri depărtare, calmă ca de obicei.
-Cobori? Sau vrei să mergem pe balcon?