Danei. pentru pentru că i-am promis. la mulţi ani. dupa 2 luni şi o zi.
mulţumiri Ioanei pentru fotografie.
îmi era străin sunetul valurilor ce se izbeau frenetic de stabilopozi. de fapt, totul îmi era străin. m-am trezit într-o cameră cu care nu aveam nicio legătură, în care nimic nu-mi aparţinea, decât o valiză aruncată undeva, aseară. cu toate astea, nu ştiu de ce, mă simţeam bine într-un loc aproape necunoscut. era o dimineaţă tare frumoasă, cu toate că habar n-aveam cât era ceasul. pe lângă valuri se mai auzeau pescăruşii şi ceva voci. probabil de la vecini.
soarele strălucea puţin cam prea tare, aşa că am fost nevoit să mă întorc, cu speranţa că voi mai dormi puţin. i-am simţit atunci mâna leneşă care dormea şi ea peste trupul meu. m-am întors totuşi, dar n-am mai putut adormi. am stat şi am privit-o năuc. îşi ţinea acum ambele palme sub obraz şi zâmbea. mă intrebam oare ce visa şi dacă îşi va aminti mai târziu. tricoul primit în schimbul muncii sale voluntare îi acoperea abia jumătate de coapsă. era frumoasă aşa, lungită între două straturi de cearşafuri verzi. subconştientul meu îmi şopti atunci bucură-te cât încă e a ta. am zâmbit tâmp şi n-am mai putut răbda. a trebuit s-o mângâi. i-am dat la o parte întâi părul de pe frunte, i-am conturat apoi spâncenele şi, în final, fluturele de pe lobul urechii, care zăcea acolo molatec de ceva vreme.
se trezi imediat apoi. zâmbi şi-şi miji ochii din cauza soarelui ce-i bătea puternic pe faţă. şopti un ‘neaţa’ pe care nu l-am auzit de concentrat cum eram. privi în jur confuză. la fel de străină îi era şi ei camera aceasta pe care o împărţeam. zâmbi când îşi aminti unde este. îşi întinse apoi, cu mişcări de felină leneşă, braţele care în câteva zile ştiam că vor avea culoarea cafelei cu lapte. şi le trânti înapoi pe pat şi oftă: “e unu jumate. oare mai mergem azi la plajă?” am ridicat din umeri absent, căci mai mult n-am putut, iar ea îmi răspunse cu un zâmbet, căci îi era lene să poată face mai mult.
se întoarse pe partea cealaltă se ghemui şi îşi trase cearşaful peste faţă. probabil că vroia să mai doarmă. i-am sărutat atunci umărul. se întoarse din nou spre mine şi mă privi lung. speriat, încercam să-i ghicesc gândul, dar n-am reuşit. niciodată n-am ştiut ce gândeşte. ‘hai totuşi să mergem să facem cafea.’ se ridică, apucă nişte pantaloni pe care urma să-i îmbrace pe drum spre bucătărie şi ieşi, trân…
sunetul canapelei scăpate de vecinul de sus mă trezi. brusc. violent. jaluzelele se luptau cu lumina dimineţii. era o luptă crâncenă care îmi premise totuşi să găsesc ceasul. 11.42. m-am întors spre perete şi mi-am acoperit faţa cu cearşaful. speram totuşi că voi adormi iar. degeaba. ‘somn’ a celor de la luna amară îmi inundă gândurile. ironic, ştiu. ăsta era totuşi semnul că nu voi mai dormi.
m-am ridicat din pat şi am mers să deschid geamul. un aer rece şi-un miros de iarbă recent tăiată îmi lovi faţa. ‘a plouat.’ da, dragule, visul acesta mi-l amintesc. păcat. ştiu că a fost un vis şi aşa va şi rămâne. pentru că tu nu eşti croit pentru astfel de gesturi.