[fără introducere şi fără înţeles, dar poate cu nişte explicaţii. Dana, ştiu că ţi-am pomis, dar asta nu-i pentru tine. o să-ţi scriu, okay?]
ştii vorba aia ‘nu aduce anul ce aduce ceasul’? o ştii, desigur. ei bine, eu n-am bagat-o în seamă niciodată. dar pe tine ceasul mi te-a luat. noaptea te-a luat de langă mine, mai exact. dar nu credeam că ce ţi s-a întâmplat mă va afecta pe mine atât. de fapt nici n-am realizat asta, decât de curând. am fost unul din efectele secundare…
mi-e atât de dor de tine. răsfoiesc poze şi-mi dau seama că nu mai ştiu cum erai atunci. nu-mi aminntesc ce mi-ai spus ultima dată, înainte să… *sigh* tot ce-a mai rămas din tine e o umbră. un trup din care lipseşte viaţa, spiritul.. dar care încă trăieşte. vocea ta puternică, care odată mă striga la masă, a rămas acum un strigăt surd şi neajutorat. mi-e dor de vocea ta. şi de ochii tăi. ochii tăi pe care întotdeauna i-am invidiat şi mi-a fost ciudă că nu i-am moştenit, căci sunt verzi. dar acum mă privesc goi şi nu-mi mai spun nimic. toată strălucirea lor a dispărut. mă priveşti şi zâmbetul tău tâmp mă doare şi abia pot să-mi abţin lacrimile. şi asta se întâmplă de fiecare dată când ne întâlnim. mă mint de fiecare dată că tu încă eşti undeva în zâmbetul acela mut. şi ştii ce? reuşesc de fiecare dată. mă bucur când te văd, dar e o fericire superficială. fără fond.
şi nu vreau asta. vreau să simt. să fiu fericită şi să nu mă întristez când mă gândesc la voi. să pot râde fără să suspin apoi. dar nu mai pot. mi-ai luat capacitatea asta cu tine. am suferit prea multe şocuri de-astea într-o perioadă atât de scurtă. şi de-asta raţiunea mea, probabil, nu mă mai lasă să iubesc. nimic. nici măcar nu pot să las ceva să se apropie prea mult de mine. nici măcar pe el. de fiecare dată când sunt pe punctul să cedez şi să las ceva să intre în inima mea, ea se apără. ridică un zid pur şi simplu. îi e atât de teamă să mai piardă ceva, încât refuză să mai primească pe cineva. şi eu nu vreau asta.
te rog. te rog întoarce-te şi lasă-mă să iubesc din nou. pentru că nu ştiu cum altfel aş putea supravieţui în lumea asta neutră. spun neutră deoarece nu mai ştiu dacă e bună sau rea. nu mai am cu ce s-o simt. pot, raţional, să spun dacă e corectă sau nu. şi nu e, pentru că uite ce mi-ai făcut. şi încă fără voia ta. iar eu nu ştiu cum să repar asta. şi ei, prietenii, familia, el, inclusiv eu nu merităm asta. ei nu merită să nu-i pot iubi. de fapt îi iubesc, cu tot ce am, mai puţin cu inima. îmi spuneam că o să dispară toate astea, ca data trecută, şi o să pot simţi tot, orice din nou. dar a trecut deja mult de atunci. şi suferinţa e reală. asta-i problema. că e reală.