Pentru Bia.
Pentru cã îi place Noiembrie.
Dupãmasã vișinie de toamnã. Ajunge acasã obositã și nu știa ce sã facã. Ba da. Își ia cartea și pleacã spre staţie. Apare un 39.
-Nu vã supãraţi, ãsta are capãt?
Bãtrânica îi rãspunde sec:
-Da. Aici!
-A. Bine. Mulţumesc, și îi rânjește, sperând sã fi fost un rânjet amabil. N-a fost.
Bãtrânica se strâmbã și ea, apoi Laura se urcã in autobus. Ia loc, își ia cartea și citește. Imprevizibilul.
‘Hmm. Interesant.’
Plouã. Ea nu observã, doar 2 staţii mai târziu. Citește:
Ai avut vreodatã parte de ceva imprevizibil? Nu? Hai sã încercãm asta: uitã-te în faţã. Ce vezi?
‘Hm. O adunãtura de oameni. Um…și plouã.’
Doar atât? Mai privește odatã. zice cartea.
‘A. El. E drãguţ. Cred.’
Bun. Acum cã l-ai observat, aruncã-i o privire (una singurã!) ceva mai atentã.
‘Înalt, pare bine-fãcut, dar hainele nu-i avantajeazã corpul, deși îmi place geaca lui în carouri și cãmașa de in ce se aratã dedesubt. Brunet. Pãr aparent aranjat. Ochi…negri? Negri sa fie! Are o geantã micã. Sã fie student? ISE? Prea mica. Medicinã? Nu are faţã. Jurnalism? Se poate. Dacã e licean?? Nu! E prea matur. Şi în plus uite, are o tentativã de cioc. Şi liceenii nu au cioc? Of…’
Pare uimitor câte ai observat dintr-o privire, nu-i așa? De data asta încearcã sã-i gãsești un nume. Acordã-ţi timpul necesar.
‘Cartea asta de unde știe atâtea? E stupid.’ O închide. Observã cã ploaia s-a oprit. Lângã ea se așazã un domn. ‘Ce nepoliticos! Nu știe cã femeile au prioritate întotdeauna?’ Îl vede iar. ‘Victor? Pare prea diplomatic. Matei? Prea biblic. Doru? Prea cuminte. Sebastian? I s-ar potrivi cu freza. Cu hainele în schimb nu. Dar cine se îmbracã dupã nume? Dan? Prea…nu.’ Nu-și dã seama cã în tot acest timp ea se uitã la el, și face feţe-feţe. Ba ridicã o sprânceanã confuzã. Ba zâmbește amuzatã. Ba se încruntã dezaprobatoare. E prea târziu. O vede… Ea nu realizeazã întâi și se mai zgãiește 3 secunde. Apoi scapã un ‘Oo…’ și își cautã ceva de lucru. Ce?
‘Aoleu! Aloleu! Ce fac? A! Mp3-ul!’ și începe a-și cãuta întâi cãștile. Nu-s.
-Merdre…încet, printre dinţi. Bãrbatul din dreapta se uitã ciudat. Laura se uitã și ea la el, iar bãrbatul se ridicã și coboarã.
‘Grozav. Bine cã nu i-am rânjit și ãstuia. Trebuie sã mã mulţumesc cu baladele roţilor trecute peste gropi. Mã întreb dacã Damien se inspirã din ce aude pe autobus. Oare unde am ajuns? A, facultatea de arhitecturã. Bun.’
Şi se uitã în faţã. El se uitã la ea. Acum îi zâmbește. O bãtrânicã se așazã. Miroase a ceapã.
-Iartã-mã, maicã, da’ ce numãr îi ãsta?
Încã se uitã la el, fãrã sã-i zâmbeascã, așa cum ar fi trebuit. Apoi recepţioneazã întrebarea chiar pe când doamna se pregãtea sa mai înceapã un ‘Maicã’.
-Numãr? Ă. Cred cã…și îi aruncã lui o privire întrebãtoare, 39. Da. 39.
Bãtrâna îi mulţumește și se cautã de un mãr in schimb.
-A, nu. Nu-i cazul. Mulţumesc. Şi îi zâmbește frumos, conștientã cã el poate vede asta. Încearcã sã se uite pe geam, dar el încã îi zâmbea. De data asta arãtându-și toţi dinţii.
‘Vai. Dar știu cã nu aratã rãu. Chiar deloc.’ Deschide cartea.
Acum, dacã te-ai decis la nume poţi sã ţi-l imaginezi cât mai sumar îmbrãcat.
‘O Doamne! Asta-i prea de tot. Deși sub carourile alea, poate are niște carouri mai naturale…Laura! Ce-i în capul tãu? Dar lasã cã nu aratã rãu.’ Vrea totuși sã-și mai încerce odatã cartea, pe cat posibil sã parã calmã, dar o scapã. Şi ea, cartea, unde ajunge? La picioarele lui.
‘Citez: ai vãzut unde m-am dus? Ai vãzut cum ţi l-am adus ţie? Hehe. Sã mã mai pui tu în bibliotecã, și nu în geantã! Închei citatul. Ştii ce…nu am ce sã-ţi reproșez. Dar te urãsc, totuși.’
-Imprevizibilul. Drãguţ. (zãmbește) Poftim!
-Mda…e…interesantã, și se uitã cu un fel de ‘Ce naiba te-a apucat?!’ la carte înainte sã o punã în geantã. Merci! cu accent franţuzesc, moștenit din tabãra de studiu din Rocher.
-Dupã carte, aș îndrãzni sã spun cã ești la Psihologie, dar accentul mã împiedicã, și îmi sugereazã Literele. Dar spune-mi tu, tânãrã zeiţã, ce studiezi.
‘Ciudat! Accentul tãu spune cã ești din Sud, dar vorbele tale dovedesc niscãiva carte…Şi totuși, suntem în autobus și-mi spune zeiţã. Marquez ãsta nu-i în locul potrivit.’
-Ă…pãi, Pedagogie, dar îmi place sã citesc cãrţi de psihologie, și observând cã el se uitã pe geam, dar bãnuiesc cã acum nu te mai intereseazã…
-Hã? Aaa. Nu! Mã uitam…sã vãd…ploaia! și îi aratã cu degetul o baltã puţin mai micã decât Rusia, dar totuși mai mare decât Japonia.. Şi cum e cartea?
‘Destul de bunã, având în vedere cã ești aici.’
-Pãi, e interesantã.
Tac amândoi. Începe iar ploaia. El ofteazã știind cã nu are umbrelã, dar zâmbește vãzând ca nici ea nu are:
-Ce vreme…
-Aha…
-Pot sã mã așez?
-Bãnuiesc cã da…
‘Nu-i atât de înalt cum credeam. Şi…are ochii verzi? Vai, Laura, fã-ţi un control la ofta!’
El începe sã batã emoţionat din picior. Ea se uitã la piciorul sãltãreţ, apoi la el, și râde. El își dã seama de ce râde și zâmbește rușinat cumva.
-Mda. Ianis. Şi îi întinde mâna zâmbind.
-Ianis? Ăsta chiar ţi se potrivește…umm…Laura. Îmi pare bine.
-Laura zici, huh? Nu e nume de zeiţã, dar îţi exprimã frumuseţea. Zâmbește iar.
‘Dumnezeule! E un autobus!! Şi nu-s zeiţã. Nici nu-s Laura de frumoasã. Cred cã trebuie sã-i rãspund.’
-Merci…
-Ooo, snap! Iar accentul. Ai un accent franţuzesc foarte bun. Locuiești aici, sau doar facultatea…
-Nu…Da! Da, locuiesc aici.
‘Laura, îţi vorbeste conștiinţa: nu, nu locuiești aici. S-a intrerupt legãtura?!? De ce mã simt așa stânjenitã? Hai, duduie, revino-ţi!’
-Tu?
-Eu? Hmm…Mai aici, mai dincolo. Dar întâmplarea face sã te întâlnesc pe tine.
Se uitã zãpãcit la ea, simţindu-i parfumul fin de iasomie când vede pe geam:
-Oh!...Eu cobor…aici. Uite, vrei sã ne întâlnim mâine tot aici?
-Aa…aici, aici?
-Da! Aici. Pe scaunele astea douã. La ora asta. E 5 și un sfert.
-Pãi…bine. Cred. Şi zâmbește confuzã.
-S-a fãcut! o sãrutã pe obraz și coboarã în fugã.
‘Asta a fost…interesant? Da…probabil…’
Coboarã în staţia de unde urcase. Ajunsã acasã își descalţã picioarele obosite de greutatea cizmelor trecute prin ploaia care începuse, ciudat, chiar dupã ce Ianis coborâse. Sunã telefonul:
-Da, mamã, îmi pare rãu. Am fost…la Ioana. Am învãţat, știi tu…seminarul…
Discuţia mai continua încã 7 minute. Odatã pus receptorul jos, scoate cartea și o deschide acolo unde rãmãsese înainte ca Ianis sã intervinã. De fapt nu, înainte sã o scape jos. Apoi a intervenit el. Da. Așa a fost.
‘Bun. Memoria încã funcţionabilã. Inima? Bate. Tare. Asta e…interesant. Am gãsit prea multe lucruri interesante azi. Hai sã vedem ce urma…’
Surprizã! Cartea afișeazã un mare gol.
‘Poftiim? Asta știa cã o sã ajungã la el?’
Întoarce pagina: Cu plãcere!
‘Fir-ai tu, sã fii! Chiar știai…’
A doua zi, Ianis așteaptã încântat un anume 39. Vine. Se urcã, dar ea nu e.
‘L-o fi scãpat? Nu-i nimic. Mergem pânã la capãt.’ Zâmbește mulţumit. Își scapã biletul pe scaunul din stânga, iar când întinde mâna sã-l ridice vede, scrijelit artistic cu un pix pe scaun:
Îmi pare rãu. Mi s-a terminat abonamentul.
Fin.