Duminica dimineata. Frig, vant. In Fouras [Franta] unde, daca ai noroc, dai peste un batranel care iesise pe terasa sa citeasca ziarul si sa-si bea cafeaua. In rest nimeni. Ne-am facut bagajele, sau mai bine zis ne-am indesat toate lucrurile in valiza [care parea incapatoare acasa] si am mers toate la masa. Nimeni nu lipsea. Nici macar tipul care facea pe clown'ul. Mancam toate tacute, cu gandul ca iar n-a fost destul. Am muncit iar toata vara ca in acele 5-6 minute sa nu reusim sa traim la maxim fiecare miscare. Cu gandul ca iar vom auzi imnul Bosniei, si nu 'Desteapta-te, romane!'. Stiam ca luasem medalie, dar argintul nu ne multumea. Vroiam mai mult. Meritam mai mult. Dar parea ca cineva nu tinuse cu noi.
Pe autocar, pe drum spre plaja unde se tinuse campionatul, ascultam la radio Mika - We are golden. Si parca acea putina speranta incepea sa prinda forma si curaj.
Era timpul premierei. Moment of truth. Ramasesera primele 3 locuri. Inca imi amintesc clar ceea ce urmase. Alan: 'which one is the champion: montenegro, bosnia or romania?' Totusi nu puteam sa ne impacam cu ideea ca am luat locul doi. Pentru noi era imposibil pentru ca simteam. Ceva. Niciuna nu stia ce. Dar era ceva acolo ceva ce nu ne lasa sa ne impacam cu ideea de first ones to lose. Trebuia sa spuna locul 3. 'And the bronze medal goes to...montenegro!' Sincer, nu era cine altcineva sa o ia. Ramasesem noi si Mostar. Imi venea sa plang. Asa, din senin. Altele plangeau deja cand auzisera ca Madness Junior au luat locul 1. 'The silver medal goes to Bo...' atat am auzit si toate am isbicnit in plans, in urlete si scuturat de pomponi. Era euforie totala in jurul meu. Al nostru. Nimeni nu cred ca poate simti ce am simtit noi atunci, mai ales ca noi crezusem ca nu suntem campioane.
'And the european champions of 2009 are Madness UMF Romania!' 3 echipe de junioare, 2 echipe de cadete, parinti si noi urlam, aplaudam si plangeam, toate deodata, ca o echipa [ceea ce si suntem]. Urma sa mergem la masa, dar cui ii mai pasa de mancare [nici macar mie!] cand la gat ni se puneau medaliile de aur. Primarita [care ne punea medaliile] era uda pe obraji de la plansul nostru si probabil avea si ceva urme de fard, tot de la noi. Misu statea in spatele ei si cand ne vedea cum plangem si cum o strangem in brate pe biata femeie, zambea cu o expresie 'uite-le pe astea cum m-au crezut ca au luat locul 2'.
Am ramas apoi doar noi si Zagreb [campioanele la baton] ca sa facem poze si o ceremonie de inmanat medalii si pomponi.
Eu nu am luat locul 1 pana acum la Europene. Si ma bucur ca l-am luat cu voi, si nu cu altele. Ma bucur ca am plans impreuna si am fost asa 'simpatice' in momentele alea de extaz. Ma bucur ca am mers impreuna 2600 de km sa le aratam cat am muncit toata vara [si nu numai]. Ma bucur ca v-am impletit parul, chiar daca ma dureau mainile. A meritat. Tot. Mancarea proasta, dormitul in autocar, coada la baie, picioarele umflate si batoanele in cap.
'It wouldn'tbe worthed if it wouldn't be hard.'