Nu ştiu exact ce să-ţi spun. Nu vreau să mă scuz, vreau doar să mă înţelegi. Nu vreau să exagerez, ci doar să fiu clară. Îmi pare rău că fac asta, dar nu mai găsesc altă cale. Speram să nu se ajungă niciodată aici…
Ştii, la început crezusem că e iar o fază de-a ta. Că-ţi va trece într-o zi, poate chiar următoarea, şi vei veni iar să-mi spui ce mi-ai ascuns. Am sperat şi am aşteptat asta multe zile la rȃnd. Prea multe. Tu încă n-ai venit să mi te destăinui. Eşti tot închis şi rece. Ţi-am numărat cuvintele, Tudor. Doişpe. Vineri –trei. Sȃmbătă – două. Duminică, cȃnd te-a sunat Claudiu – şase. Ieri –unul. Iar acela a fost ‘nu’. Mai rău chiar: nu doar că refuzi să-mi vorbeşti, dar azi nici nu m-ai putut privi. Te-ai trezit şi ai fugit la duş. Cȃnd te-ai întors n-ai mai tras perdelele, cum făceai de obicei. Te-ai mulţumit să-ti iei hainele. Ştiai că sunt trează. Ştii că mă trezesc atunci cȃnd te ridici din pat. Ai evitat micul dejun ca să nu ne întalnim pe hol. Serios? Preferi să te înfometezi decȃt să mă priveşti? Serios?..
Nu ştiu ce te macină, dar nici n-am să te oblig să-mi spui. Niciodată n-am făcut asta. Întotdeauna am aşteptat să fii pregatit, să-ţi găseşti cuvintele, să-ţi clarifici gȃndurile. De multe ori mi-ai spus să plec, că n-ai nevoie de mine, că nu pot să te ascult. N-am plecat niciodată, pentru că m-ai găsit şi probabil că nu ţi-ai dat seama, dar da - aveai nevoie de mine şi da – am putut să te-ascult. Te-am ascultat, Tudor. De trei ori pe zi, din şase-n şase ore, ca antibioticele, la patru dimineaţa şi uneori am adormit cu lacrimile noastre în păr. În privinţa asta n-ai ce să-mi reproşezi, căci m-am transformat în terapeut personal, cȃnd nici măcar nu-mi doream asta.
Plec, Tudor. Altceva… nu ştiu ce să fac. Este singurul lucru care cred că ne-ar conveni amȃndurora. Am îndurat destul şi te-ai îndepărtat atȃt de tare, încȃt mi-ar lua prea mult timp să construiesc un drum pȃnă la tine. Şi timpul e singurul lucru care ne lipseşte, ştii prea bine. Nu-ţi spun unde plec, pentru că nu vreau să mă găseşti. Nu vreau nici să mă cauţi. Vreau să mă uiţi. Să suferi întȃi şi apoi să mă uiţi. Da, vreau să suferi că m-ai pierdut, pentru că poate aşa vei realiza că pentru unele lucruri, în viaţă, mai trebuie să şi lupţi. Iar eu m-am săturat să te privesc căutȃndu-ţi armele. Eşti un om slab, Tudor, şi cred că merit mai mult.
Îţi scriu pentru că nu vreau să plec fără să ştii de ce. Şi nu ştiu cum alfel să ţi-o spun. Ştiu că nu e cea mai potrivită despărţire, după tot acest timp, dar acum îmi este şi mie greu să te privesc. Ţi-am lăsat nişte budincă în frigider. Am făcut-o azi-dimineaţă după ce ai plecat, dar n-am putu s-o mănȃnc pe toată. E singurul lucru pe care ţi-l las. Altceva nu mai am, pentru că ţi-am dat totul. Şi eu plec cu mȃna goală. Geamantanul plin poate fi considerat nimic. Nu conţine nimic care să conteze.
Atȃt. Nu mai vreau să-ţi spun nimic. Să-mi păstrezi o amintire frumoasă.
There are only two ways I can deal with things. One is in my control: to leave.
P.S.: For every guy who likes a girl:
- hug her more than you kiss her. we like hugs best.
- be the one who made her day, for more days in a row.
- fight for her. never take her for granted, because if you do, she might just lose interest.