Mai am un an de copilărie? 365 de zile și apoi se termină? Mai am un an să fiu copil?
Nu – mai am o veșnicie.
16 ianuarie, 2010
12 ianuarie, 2010
02 ianuarie, 2010
Deschide plicul și citește: “Ne pare rău pentru pierderea suferită.” Închide ochii, și se roagă ca atunci când îi va deschide va citi “Sunt bine, dar nu pot veni acasă.” Măcar atât. Un amărât de ‘bine” și un nenorocit de “sunt”. Dar nu. Scrisoarea refuză; ii place mai mult scrisul imprimat decât creionul. Îl urăște pe Tudor. Tudor urăște scrisoarea. O urăște dinainte să o fi primit. Urăște mesajul ei și ideea de “oficial”. Scrisorii îi plac toate în schimb.
Deschide ochii și lacrimi invadează negrul lor. Cad pe scrisoare, o udă și împrăștie cerneala neagră. Creionul nu l-ar fi împrăștiat. Se ridică, pune scrisoarea în plic, plicul pe birou. O ameţeală îl copleștește, picioarele intră într-un nisip imaginar, o ceaţă groasă îi înfruntă privirea, o durere îi străbate întreg capul. Ceva a pus stăpânire pe el. Ceva – durerea, frica, pierderea, suferinţa, golul. Ceva îl controlează. Leșină.
ps: la multi ani.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)